Când am rămas cu mâinile goale după moartea soțului – povestea Elenei, femeia care a luptat pentru demnitatea ei

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Sorin! Cum ai putut să mă lași pe dinafară? — am strigat în gând, cu ochii plini de lacrimi, privind spre sicriul acoperit cu flori. Era o zi mohorâtă de noiembrie, iar biserica din sat era plină de oameni care șușoteau pe la colțuri. Îmi simțeam inima sfâșiată nu doar de durerea pierderii, ci și de trădarea pe care abia o descopeream.

Sunt Elena, am 56 de ani și până acum două săptămâni credeam că am o familie unită. Sorin, soțul meu, fusese mereu un om calculat, dar și iubitor. Am crescut împreună doi copii: Radu și Irina. Am muncit cot la cot, am ridicat casa asta din temelii, am trecut prin lipsuri și bucurii. Dar totul s-a năruit în ziua în care notarul ne-a citit testamentul.

— Doamnă Elena, conform dorinței răposatului, întreaga avere — casa, terenurile și economiile — trec în proprietatea copiilor dumneavoastră. Dumneavoastră primiți… — aici a făcut o pauză stânjenitoare — această scrisoare.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Radu a evitat să mă privească în ochi, iar Irina s-a uitat la mine cu o jenă pe care nu i-o mai văzusem niciodată. Am luat plicul cu mâini tremurânde și l-am deschis acasă, singură. Înăuntru era o scrisoare scurtă, scrisă de mână:

„Elena, știu că vei fi supărată pe mine. Am făcut asta pentru copii, să nu se certe după ce nu voi mai fi. Tu ești puternică, te vei descurca. Iartă-mă.”

Am izbucnit în plâns. Cum putea Sorin să creadă că e drept să mă lase fără nimic? Să-mi spună că sunt puternică nu-mi ținea de cald și nici nu-mi plătea facturile. În zilele următoare, casa s-a umplut de rude și vecini care veneau cu vorbe de consolare, dar eu mă simțeam tot mai singură.

Radu a venit într-o seară:
— Mamă, nu vreau să te superi, dar cred că ar fi bine să te gândești să te muți la Irina. Casa e mare pentru tine singură și…

— Cum adică să mă mut? Asta e casa mea! Am muncit pentru fiecare cărămidă!

— Știu, dar legal… acum e a noastră. Nu vrem să te dăm afară, dar trebuie să ne gândim și la viitorul nostru.

M-am simțit ca un musafir în propria viață. Irina a încercat să mă liniștească:
— Mami, hai la mine câteva luni. Îți va prinde bine o schimbare.

Dar eu nu voiam schimbare. Voiam dreptate. Voiam să fiu respectată pentru tot ce am făcut.

Într-o noapte, am stat pe marginea patului și m-am întrebat dacă nu cumva Sorin avusese dreptate: poate chiar eram puternică. Poate că era timpul să mă ridic și să lupt pentru mine.

A doua zi am mers la un avocat din oraș. M-a ascultat cu răbdare:
— Doamnă Elena, legea nu vă protejează prea mult dacă testamentul e clar. Dar puteți contesta în instanță dacă dovediți contribuția dumneavoastră la bunurile familiei.

Am început să adun acte: chitanțe vechi, poze cu mine la muncile câmpului, martori care știau cât am tras alături de Sorin. Radu și Irina au aflat și au venit supărați:
— Mamă, vrei să ne dai în judecată? Pentru ce? Nu ți-am zis niciodată să pleci!

— Nu e vorba doar de casă! E vorba de respect! Vreau să știți cât am muncit pentru voi!

S-au uitat la mine ca la o străină. Zilele au trecut cu tăceri apăsătoare și priviri reci. Vecinii au început să vorbească:
— Uite-o și pe Elena, se ceartă cu copiii pentru avere…

Dar eu nu mai puteam da înapoi. În instanță, am povestit tot: cum mergeam la câmp cu Sorin, cum vindeam lapte la piață ca să plătim ratele la bancă, cum am renunțat la visele mele pentru familie.

Procesul a durat luni întregi. Într-o zi friguroasă de martie, judecătorul a decis că am dreptul la o parte din bunuri pentru contribuția mea directă. Nu era tot ce sperasem, dar era ceva al meu.

Radu și Irina nu mi-au vorbit mult timp după aceea. S-au simțit trădați, dar eu știam că altfel nu aș fi putut merge mai departe. Am început să mă ocup de grădină, să citesc mai mult, să merg la biserică și să vorbesc cu alte femei din sat care trecuseră prin povești asemănătoare.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Dacă nu cumva familia e mai importantă decât orice casă sau pământ. Dar apoi îmi amintesc cât de ușor poți fi șters din propria viață dacă nu lupți pentru tine.

Oare câte femei ca mine tac și înghit nedreptatea? Oare câte dintre noi avem curajul să spunem: „Ajunge!”?