Când boala a scos la iveală legături nevăzute: Povestea unui tată și adevărul care i-a sfâșiat viața

— Unde e mama? De ce nu răspunde la telefon? Victoria mă privea cu ochii ei mari, umezi, în timp ce eu încercam să-mi ascund tremurul mâinilor. Era a treia zi de când Cristina dispăruse fără urmă. Nu lăsase niciun bilet, niciun mesaj, doar liniște și un gol care ne înghițea încet pe amândoi.

Am început să sun rudele, prietenii, chiar și la spitalul unde lucra ca asistentă medicală. Nimeni nu știa nimic. Mama mea, Elena, a venit să stea cu noi. „Poate are o criză, poate s-a săturat de toate”, îmi spunea ea, dar vocea îi tremura de teamă. Eu nu puteam să cred că femeia cu care împărțisem cincisprezece ani din viață ar fi putut pleca fără să spună nimic.

Zilele s-au transformat în săptămâni. Am început să mă obișnuiesc cu absența Cristinei, dar Victoria nu. În fiecare seară mă întreba: „Tati, crezi că se mai întoarce?” Și eu îi răspundeam mereu același lucru: „Nu știu, iubita mea. Dar sunt aici pentru tine.”

Adevărul e că nu eram pregătit să fiu tată singur. Nu știam să fac codițe perfecte sau să gătesc supa preferată a Victoriei. Într-o seară, după ce am ars cartofii prăjiți, am izbucnit în plâns în fața ei. S-a apropiat timid și m-a îmbrățișat: „Nu-i nimic, tati. Mâncăm iaurt.”

Apoi a venit ziua aceea blestemată de aprilie. Victoria s-a prăbușit la școală. Am ajuns la spital cu inima cât un purice. Medicul de gardă, domnul Drăghici, m-a privit grav: „Trebuie să-i facem niște analize urgente. E posibil să fie ceva genetic.”

Am semnat hârtiile fără să clipesc. După două zile, Drăghici m-a chemat la el în birou. „Domnule Popescu, trebuie să vă spun ceva delicat. Analizele arată că nu sunteți tatăl biologic al Victoriei.”

Am simțit cum totul se prăbușește în jurul meu. Am ieșit pe hol și am vomitat. Mama m-a găsit acolo, ghemuit pe podea. „Ce s-a întâmplat?” m-a întrebat speriată.

„Nu sunt tatăl Victoriei”, am șoptit.

A urmat o perioadă de negare și furie. Am început să caut răspunsuri în trecutul nostru. Am găsit mesaje vechi pe telefonul Cristinei cu un anume Radu — un coleg de la spital despre care nu mi-a vorbit niciodată prea mult. Am simțit cum ura și neputința mă sufocau.

Victoria a simțit schimbarea mea. A devenit retrasă, tăcută. Într-o seară m-a întrebat: „Tati, tu mă mai iubești?”

Am izbucnit în lacrimi și am strâns-o la piept: „Te iubesc mai mult decât orice pe lume! Nimic nu poate schimba asta.”

Dar adevărul era că nu știam cine eram eu fără Cristina și fără certitudinea că Victoria era sângele meu. M-am dus la poliție să declar dispariția Cristinei, dar ancheta a stagnat rapid — „Poate a plecat de bunăvoie”, mi-au spus sec.

Într-o zi am primit o scrisoare anonimă în cutia poștală: „Cristina e bine. Nu o căuta.” Am recunoscut scrisul lui Radu dintr-un raport medical găsit printre hârtiile Cristinei.

Am mers la spitalul unde lucra el și l-am așteptat la ieșire.

— Radu! Trebuie să vorbim!

S-a uitat la mine speriat.

— Nu știu despre ce vorbești…

— Ba știi foarte bine! Unde e Cristina? Ce ai făcut cu ea?

A ezitat o clipă, apoi a oftat:

— A plecat pentru că nu mai putea trăi cu minciuna. Victoria e fiica mea… Dar Cristina nu vrea să se întoarcă. E bolnavă… are cancer.

Am simțit cum pământul mi se surpă sub picioare.

— De ce nu mi-a spus nimic?

— A vrut să vă protejeze…

Am plecat de acolo fără să mai spun nimic. Seara, am stat cu Victoria pe canapea și i-am spus doar atât:

— Mama te iubește foarte mult și are nevoie de timp să se vindece.

În lunile care au urmat am încercat să-mi găsesc liniștea în rutina zilnică: școală, teme, cumpărături, vizite la bunici. Dar fiecare zi era o luptă cu mine însumi — între dorința de a afla adevărul și nevoia de a proteja copilul care încă îmi spunea „tati”.

Când Cristina m-a sunat după aproape un an, vocea ei era slabă:

— Îmi pare rău pentru tot… Nu am avut curajul să-ți spun adevărul… Te rog ai grijă de Victoria.

Nu am putut decât să plâng în tăcere.

După moartea ei, Radu a încercat să se apropie de Victoria. Fata l-a respins cu furie:

— Tu nu ești tata! Tata e cel care m-a crescut!

Atunci am înțeles că legătura dintre noi nu ținea de sânge, ci de tot ce trăisem împreună — nopți nedormite, bucurii simple, dureri împărțite.

Acum mă uit la Victoria cum doarme liniștită și mă întreb: Ce înseamnă cu adevărat să fii părinte? Sângele sau dragostea? Poate că răspunsul îl găsim doar atunci când pierdem tot ce credeam că știm despre noi.