Când bunicile se ciocnesc: Bătălia pentru primul vizitator

— Nu se poate, Ivana! Eu sunt mama ta, eu trebuie să fiu prima care pune mâna pe nepoata mea! vocea mamei mele, Viorica, răsuna în bucătăria mică, printre borcanele cu dulceață și mirosul de cafea proaspăt făcută. Aveam fetița în brațe, abia adormită după o noapte albă, iar inima îmi bătea nebunește. Pe hol, soțul meu, Lucian, încerca să o liniștească pe Margareta, mama lui, care venise cu două ore mai devreme decât stabilisem.

— Dar și eu sunt bunica! Și eu am dreptul să o văd prima! Nu e corect! a izbucnit Margareta, cu ochii umezi și obrajii roșii de supărare.

Am simțit cum mă sufoc între cele două femei care mă iubesc fiecare în felul ei, dar care nu reușesc să se suporte nici măcar pentru cinci minute. Leila a început să plângă, iar eu am simțit că mă prăbușesc. M-am retras în dormitor cu ea, încercând să-mi adun gândurile. De ce trebuie să fie totul atât de complicat?

În copilărie, mama mea era stâlpul casei. Tata a plecat când aveam șapte ani, iar Viorica a muncit pe brânci să nu ne lipsească nimic. Poate de aceea are impresia că totul i se cuvine. Margareta, pe de altă parte, a crescut trei băieți singură după ce soțul ei a murit într-un accident la combinat. Când l-am cunoscut pe Lucian, am simțit că Margareta mă privește ca pe o fiică pe care n-a avut-o niciodată. Dar între ele nu a fost niciodată pace.

— Ivana, nu lăsa pe nimeni să-ți spună ce să faci cu copilul tău! mi-a șoptit mama într-o seară, când eram încă însărcinată.

— Să știi că eu am experiență cu bebelușii, dacă ai nevoie de ajutor… a spus Margareta la câteva zile după aceea, cu un zâmbet timid.

Acum, când Leila a venit pe lume, fiecare vrea să fie prima care îi dă baia de a treia zi, fiecare vrea să-i cânte primul cântec de leagăn. M-am trezit prinsă într-un război al orgoliilor care nu are nicio legătură cu mine sau cu copilul meu. Sau poate are? Poate că fiecare dintre ele vede în Leila o șansă de a-și vindeca propriile răni.

În ziua aceea fatidică, când s-au întâlnit amândouă la ușa apartamentului nostru din Berceni, tensiunea era atât de groasă încât puteai să o tai cu cuțitul. Margareta venise cu o plăcintă cu brânză și un pachet de scutece. Mama avea o păturică tricotată și un borcan de compot de vișine.

— Nu cred că e cazul să ne certăm acum, a încercat Lucian să detensioneze atmosfera.

— Tu nu te băga! Asta e treaba femeilor! l-a repezit mama.

— Dacă nu mă vrei aici, spune-mi direct! a izbucnit Margareta.

Am simțit cum îmi tremură mâinile. Leila plângea din ce în ce mai tare. Am ieșit din cameră cu ea în brațe și am strigat:

— Destul! Nu mai pot! Dacă vă pasă de mine și de Leila, încetați!

Pentru o clipă s-a făcut liniște. Am văzut lacrimi în ochii amândurora. Poate că niciuna nu voia să rănească pe cealaltă sau pe mine. Poate că pur și simplu nu știau cum să-și arate dragostea altfel decât luptând pentru locul întâi.

După acea zi, lucrurile nu s-au schimbat peste noapte. Mama venea dimineața devreme „să mă ajute”, iar Margareta apărea după-amiaza „să vadă dacă avem nevoie de ceva”. Fiecare îmi dădea sfaturi contradictorii: „Nu-i da apă între mese!” „Ba da, îi face bine!” „Să nu o ții prea mult în brațe!” „Ba da, are nevoie de dragoste!”

M-am simțit ca un câmp de bătălie între două armate obosite. Într-o seară, când Leila avea febră și eu eram epuizată, am izbucnit în plâns la telefon cu prietena mea, Ana:

— Nu mai pot! Simt că nu sunt destul de bună nici ca mamă, nici ca fiică sau noră!

Ana m-a ascultat fără să mă judece:

— Ivana, tu ești mama Leilei. Doar tu știi ce e mai bine pentru ea. Fii blândă cu tine însăți.

A doua zi am decis să vorbesc deschis cu ambele bunici. Le-am invitat la cafea și le-am spus:

— Vreau ca Leila să crească într-o familie unită. Vreau ca ea să vă iubească pe amândouă la fel. Dar nu pot face asta dacă voi vă luptați pentru cine e mai importantă.

Mama a oftat adânc:

— Știu că am fost prea insistentă… Mi-e greu să accept că nu mai ești fetița mea mică.

Margareta a lăcrimat:

— Și mie mi-e teamă că n-o să fiu niciodată destul pentru voi…

Ne-am îmbrățișat toate trei. Pentru prima dată după mult timp am simțit că poate există speranță.

Au trecut luni de atunci. Leila crește frumos și râde la ambele bunici. Eu încă mă lupt cu nesiguranțele mele, dar am învățat că iubirea nu se împarte — se multiplică.

Uneori mă întreb: oare cât din conflictele noastre vin din dorința de a fi văzuți și iubiți? Oare putem rupe lanțul vechilor răni pentru copiii noștri? Voi ce credeți?