Când familia devine povară: Lupta mea pentru limite, bani și propria viață
— Iulia, nu poți să refuzi, e mama mea! vocea lui Vlad răsună în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbea pe aragaz. Mâinile îmi tremurau pe lingura de lemn, iar inima bătea ca un clopot spart. Era a treia oară luna asta când soacra mea, doamna Mariana, ne cerea bani „împrumut”, deși știam amândoi că nu-i vom mai vedea niciodată înapoi.
— Vlad, nu mai putem, am și noi ratele noastre, copiii au nevoie de haine noi… Nu vezi că nu ne mai ajung banii? am șoptit, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.
El a oftat adânc și a ieșit trântind ușa. Am rămas singură, cu mirosul de supă și cu un nod în gât. M-am așezat la masă și am privit pe geam, la blocurile cenușii din cartierul nostru din Ploiești. M-am întrebat pentru a mia oară: când am început să trăiesc viața altora?
Totul a început după ce ne-am căsătorit. La început, credeam că familia lui Vlad e doar puțin mai „unită” decât a mea. Dar curând am înțeles că „unit” însemna, de fapt, că fiecare problemă a lor devenea automat și problema noastră. Când fratele lui Vlad, Radu, și-a pierdut locul de muncă, a venit să stea la noi „doar două săptămâni”. Au trecut patru luni până să plece. Când sora lui, Alina, s-a despărțit de soț, am găzduit-o cu tot cu copil timp de o vară întreagă. Iar mama lui Vlad… mereu cu câte o nevoie urgentă: ba pentru medicamente, ba pentru facturi restante, ba pentru „un ajutor până la pensie”.
La început am acceptat totul fără să crâcnesc. Îmi spuneam că așa e normal, că familia trebuie ajutată. Dar încet-încet am început să simt cum mă sufoc. Nu mai aveam intimitate, nu mai aveam bani pentru noi, nu mai aveam liniște nici măcar în propria casă.
Într-o seară, după ce copiii adormiseră, am încercat să vorbesc cu Vlad.
— Vlad, nu mai pot. Simt că nu mai am aer. Casa asta nu mai e a noastră. Parcă trăim pentru toți ceilalți, numai pentru noi nu…
El m-a privit lung, obosit.
— Iulia, știi cum e mama… Nu pot s-o las la greu. Și Radu… dacă nu-l ajutăm noi, cine?
— Dar pe noi cine ne ajută? am izbucnit eu. Cine are grijă de noi?
A tăcut. Am simțit că mă prăbușesc.
A doua zi dimineață, Mariana a venit iar pe la noi. Cu ochii umezi și vocea tremurată:
— Mamă dragă, nu știu ce m-aș face fără voi… Poate mă puteți ajuta și luna asta cu ceva bani…
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am scos portofelul și i-am întins ultimii 200 de lei pe care îi aveam pentru cumpărături.
— Mulțumesc, Iulia… Ești ca fata mea! mi-a spus ea și m-a îmbrățișat scurt.
Dar eu nu mă simțeam ca fata ei. Mă simțeam ca o slugă.
În timp ce Vlad era la serviciu, eu jonglam cu facturile și cu lista de cumpărături. Copiii cereau dulciuri sau haine noi ca ceilalți colegi de la școală. Eu le explicam mereu că „nu se poate acum”, dar nu le spuneam adevărul: că banii noștri se duc pe problemele altora.
Într-o zi am primit un telefon de la directoarea grădiniței:
— Doamna Iulia, știți că aveți restanță la taxa lunară?
Am simțit cum mi se taie picioarele.
— Da… O să achit cât de curând…
Am închis telefonul și am izbucnit în plâns. Nu mai puteam continua așa.
Seara aceea a fost decisivă. L-am așteptat pe Vlad să vină acasă și i-am spus răspicat:
— Vlad, dacă nu punem limite acum, ne pierdem familia. Eu nu mai pot trăi așa! Ori suntem o familie și avem grijă de noi întâi, ori fiecare merge pe drumul lui!
A fost prima dată când m-a văzut atât de hotărâtă. S-a uitat la mine lung și a tăcut minute bune.
— Bine… O să vorbesc cu mama și cu Radu. Dar te rog să nu mă pui să aleg între tine și ei…
— Nu-ți cer asta. Îți cer doar să fim o familie normală.
A doua zi Vlad s-a ținut de cuvânt. A avut o discuție dureroasă cu mama lui și cu fratele lui. Au fost lacrimi, reproșuri și uși trântite. Mariana s-a supărat rău pe mine; luni întregi nu mi-a vorbit decât rece și distant.
Dar încet-încet lucrurile s-au schimbat. Radu și-a găsit un job și s-a mutat la chirie. Alina a început să se descurce singură cu copilul ei. Mariana încă mai cere ajutor uneori, dar Vlad știe acum să spună „nu”.
Nu a fost ușor. Am pierdut liniștea din familie pentru o vreme. Am fost privită ca „străina care dezbină”, ca femeia care „nu știe ce-i aia familie”. Dar am câștigat ceva mult mai important: respectul față de mine însămi și liniștea casei mele.
Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am fost prea dură. Dar când îi văd pe copiii mei zâmbind liniștiți sau când stau seara cu Vlad la masă fără griji, știu că am ales corect.
Oare câte femei din România trăiesc povestea mea? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Ce înseamnă, până la urmă, să fii familie: să te sacrifici mereu sau să știi când să pui limite?