Când familia ginerelui devine dușman: Lupta mea pentru fiica mea și liniștea familiei

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să aud cum mă vorbești de rău la toată lumea! vocea Irinei tremura, iar ochii ei mari, albaștri, erau plini de lacrimi. Stătea în pragul bucătăriei, cu mâinile strânse pe lângă corp, ca și cum s-ar fi apărat de o lovitură invizibilă. Eu, Maria, mama ei, am simțit cum mi se rupe sufletul. Nu era prima ceartă de când s-a măritat cu Vlad, dar niciodată nu fusese atât de dureros.

Totul a început la masa de Paște, când ne-am adunat cu toții la noi acasă, în Ploiești. Familia lui Vlad venise pentru prima dată la noi – părinții lui, domnul Dinu și doamna Camelia, oameni reci și distanți, obișnuiți să aibă ultimul cuvânt. La început au fost doar mici ironii: „La noi acasă se face cozonacul altfel”, „Noi nu punem atâta usturoi la drob”. Am zâmbit politicos, am încercat să trec peste. Dar când domnul Dinu a început să-i spună Irinei că „ar trebui să fie mai atentă cu banii” și că „nu e frumos să-și lase soțul să spele vasele”, am simțit cum mi se urcă sângele la cap.

— La noi în familie nu există treaba asta cu bărbatul la cratiță, am spus eu, poate prea apăsat. Vlad a râs stânjenit, iar Irina s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi trădat un secret. Din momentul acela, totul s-a schimbat.

În săptămânile care au urmat, Irina a început să vină tot mai rar pe la noi. Când o sunam, răspundea scurt sau îmi spunea că are treabă. Vlad părea mereu grăbit când îl întâlneam întâmplător prin oraș. Într-o zi, am primit un mesaj de la Camelia: „Poate ar fi mai bine să nu o mai stresați pe Irina cu vizitele și telefoanele. Are nevoie de liniște.” Am simțit că mă sufoc.

Soțul meu, Sorin, încerca să mă liniștească: „Lasă-i în pace, Maria. Sunt tineri, trebuie să-și trăiască viața.” Dar eu știam că ceva nu e în regulă. Într-o seară, Irina a venit singură la noi. Avea ochii umflați de plâns și mâinile reci ca gheața.

— Mamă, nu știu ce să fac… Vlad nu mai vorbește cu mine ca înainte. Părinții lui îi spun mereu că eu sunt de vină pentru orice ceartă dintre noi. Că nu sunt destul de bună pentru el. Că voi sunteți o povară pentru noi…

Am luat-o în brațe și am plâns amândouă. Nu știam cum să o ajut. Orice spuneam părea să o rănească și mai tare. A doua zi dimineață a plecat devreme, fără să mănânce.

În lunile care au urmat, conflictul s-a adâncit. Camelia îi trimitea Irinei mesaje pasiv-agresive: „Sper că Vlad nu muncește iar peste program ca să vă plătiți ratele”, „Poate ar trebui să te consulți cu cineva înainte să iei decizii importante”. Irina devenise o umbră a fetei vesele pe care o crescusem. Nu mai râdea, nu mai povestea nimic despre serviciu sau prieteni. Când venea la noi, stătea puțin și pleca mereu grăbită.

Într-o seară de toamnă, am primit un telefon de la Vlad:

— Doamnă Maria, vă rog frumos să nu o mai sunați pe Irina atât de des. Are nevoie de spațiu. Familia mea consideră că îi faceți rău.

Am simțit că mi se prăbușește lumea. Cum puteam eu, mama ei, să-i fac rău? Cum putea cineva să creadă asta despre mine?

Sorin a încercat din nou să mă liniștească:

— Maria, poate chiar are nevoie de timp. Poate e doar o perioadă grea.

Dar eu știam că nu e doar atât. Într-o duminică dimineață am mers neanunțată la ei acasă. Am găsit-o pe Irina singură, stând pe canapea cu ochii în gol.

— Mamă… nu trebuia să vii.
— Irina, ce se întâmplă? Te rog, spune-mi!

A izbucnit în plâns:

— Nu mai pot! Mă simt prinsă între voi și ei! Vlad mă acuză că țin prea mult cu voi, părinții lui spun că nu sunt destul de bună pentru el… Nu mai știu cine sunt!

Am încercat să-i spun că o iubesc orice ar fi, că nimeni nu are dreptul să-i dicteze viața. Dar știam că vorbele mele nu ajung la ea. Era prea rănită.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele frumoase din copilăria Irinei – cum dansa prin casă în rochița roz, cum venea alergând la mine după fiecare supărare. Acum era femeie măritată și totuși atât de singură.

Au trecut luni întregi fără ca lucrurile să se schimbe. Familia lui Vlad a continuat să ne izoleze subtil: nu eram invitați la aniversări sau la onomastici; când mergeam la biserică împreună, Camelia abia ne saluta. Irina părea tot mai obosită și retrasă.

Într-o zi am primit un mesaj scurt de la ea: „Mamă, am nevoie de tine.” Am alergat la ea fără să stau pe gânduri. Am găsit-o plângând în baie.

— Nu mai pot trăi așa! Vreau să divorțez… Dar mi-e frică! Mi-e frică de ce vor spune toți… Mi-e frică să nu vă pierd pe voi!

Am ținut-o strâns în brațe și i-am promis că orice ar decide, noi vom fi mereu lângă ea.

Acum Irina locuiește din nou cu noi. Încercăm să reconstruim ce s-a rupt între noi – încrederea, liniștea, speranța că va fi bine. Dar rana e încă deschisă. Mă întreb în fiecare zi: unde am greșit? Cum putem vindeca ceea ce alții au distrus cu vorbe grele și orgolii?

Poate că mulți dintre voi ați trecut prin astfel de conflicte între familii – socri care devin dușmani în loc să fie sprijin. Voi ce ați face în locul meu? Cum ați reuși să vă protejați copilul fără să-l sufocați? Oare chiar putem repara tot ce s-a rupt?