Când Fratele Meu Mi-a Arătat Cine Este cu Adevărat: Povestea Unui Cadou pentru Mama

— Nu pot să cred, Sorina! Chiar vrei să dau atâția bani pentru un frigider? Parcă nici nu-ți pasă că am rate la mașină!
Vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, plină de abur și miros de cafea arsă. Eu stăteam în picioare, cu telefonul lipit de ureche și privirea pierdută în podeaua veche, scorojită. Mama era în camera alăturată, nu știa nimic despre planul nostru. Avea să împlinească 60 de ani peste două săptămâni și visam să-i facem o surpriză: un frigider nou, alb, cu congelator mare, să nu mai stea să dezghețe vechiul aparat care scotea sunete ciudate noaptea.

— Vlad, nu e vorba doar de bani. E mama noastră! De când ai plecat la București, abia dacă mai dai un telefon. Eu sunt aici, văd cum se chinuie cu toate. Nu putem să strângem fiecare câte 1.000 de lei? Am găsit unul la reducere…
Am simțit cum mi se strânge inima. Știam că Vlad are salariu bun la firma de IT, dar mereu găsea motive să nu ajute. Eu lucram ca educatoare la grădinița din sat, salariu mic, dar măcar eram aproape de mama.

— Sorina, tu nu înțelegi! Eu am alte priorități. Și oricum, dacă tot vrei să-i iei ceva, fă-i tu cadou. Eu îi trimit un buchet de flori și gata.
Am simțit cum îmi dau lacrimile. Nu era prima dată când Vlad mă lăsa baltă, dar parcă niciodată nu fusese atât de rece. Am închis telefonul fără să mai spun nimic.

În seara aceea, am stat pe marginea patului și m-am uitat la poza noastră din copilărie: eu și Vlad, râzând în curtea casei, cu mama între noi. Ce s-a întâmplat cu noi? Când am devenit atât de străini?

A doua zi, la grădiniță, colega mea, Mariana, m-a văzut abătută.
— Ce-ai pățit, Sorina? Pari cu gândurile aiurea.
I-am povestit totul printre suspine. Mariana m-a strâns în brațe.
— Știi ce cred eu? Să nu te lași pe tine pentru el. Dacă vrei să-i faci mamei o bucurie, fă-o din sufletul tău. Poate Vlad o să regrete într-o zi.

Am început să pun bani deoparte din fiecare leu rămas după facturi și cumpărături. Am renunțat la cafeaua de la magazinul din colț și la ieșirile rare cu fetele. În fiecare seară număram bănuții și visam la ziua când mama avea să deschidă ușa frigiderului nou.

Cu două zile înainte de aniversare, Vlad a sunat din nou.
— Sorina, am vorbit cu Irina (soția lui). Zice că poate totuși punem ceva împreună… Dar nu pot mai mult de 300 de lei. Restul vezi tu.
Mi-a venit să țip. Era clar că pentru el era doar o formalitate, o bifă pe lista de obligații familiale.

Ziua mamei a venit cu soare și miros de cozonac proaspăt. Am chemat-o în bucătărie și i-am arătat frigiderul nou, alb ca zăpada.
— Mamă, e de la mine și… puțin și de la Vlad.
Mama a zâmbit larg, dar ochii i s-au umezit.
— Nu trebuia, mamă… Voi sunteți tot ce contează pentru mine.

Seara, după ce musafirii au plecat și casa s-a liniștit, mama s-a așezat lângă mine pe canapea.
— Sorina, știu că tu ai făcut totul. Vlad… el e altfel acum. Dar să nu-l judeci prea aspru. Fiecare are drumul lui.

Am simțit cum mă apasă un nod în gât. Nu voiam să plâng în fața ei.
— Mamă, tu chiar crezi că familia mai contează pentru el?
Mama a oftat adânc.
— Poate că da… Poate că nu. Dar tu să nu-ți pierzi bunătatea din cauza asta.

În noaptea aceea am stat mult timp trează. M-am întrebat dacă sacrificiile mele chiar contează sau dacă doar mă agăț de niște iluzii despre familie care nu mai există decât în amintirile mele.

A doua zi am primit un mesaj sec de la Vlad: „Sper că i-a plăcut frigiderul. Să-mi trimiți poze.”
Atât. Niciun „mulțumesc”, niciun regret.

Au trecut luni de atunci și relația cu Vlad a rămas rece. Mama încearcă mereu să ne apropie, dar eu simt că ceva s-a rupt definitiv între noi.

Uneori mă întreb: oare cât valorează o familie? Merită să lupți singur pentru ceva ce ceilalți par să fi abandonat? Sau ar trebui pur și simplu să accept că unii oameni nu se mai întorc niciodată acasă?

Voi ce ați face în locul meu?