Când liniștea devine povară: Povestea unei mame românce după 60 de ani

— Mamă, nu mai pot. Nu mai pot să stau cu el! Irina a izbucnit în plâns chiar în mijlocul bucătăriei mele, printre aburii cafelei de dimineață și mirosul de pâine prăjită. Avea ochii umflați, iar vocea îi tremura. Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când o vedeam așa, dar acum era altceva: disperarea din privirea ei era nouă, crudă, fără speranță.

Am lăsat cana jos și am luat-o în brațe. „O să fie bine, mamă. O să vezi.” Dar în sinea mea nu eram sigură de nimic. Aveam 62 de ani și, după o viață de muncă la fabrica de confecții din oraș, visam la liniște. Să citesc, să merg la biserică, să stau la povești cu vecina mea, tanti Viorica. Să nu mai fiu mereu pe fugă sau cu grijile altora pe umeri.

Dar visul meu s-a spulberat în acea dimineață. Irina s-a mutat înapoi acasă cu cei doi copii ai ei, Daria și Vlad. Casa mea mică s-a umplut brusc de jucării, haine aruncate peste tot și certuri copilărești. În primele zile am încercat să fiu puternică. „E doar o perioadă grea”, îmi spuneam. „Irina are nevoie de mine.”

Dar zilele s-au transformat în săptămâni, apoi în luni. Irina nu-și găsea de lucru, era tot mai abătută și nervoasă. Copiii erau agitați, simțeau și ei tensiunea. Eu? Eu am devenit bucătăreasă, menajeră, bonă și… bancomat. Pensia mea mică abia ajungea pentru toți patru. În fiecare dimineață mă trezeam înaintea tuturor ca să pregătesc micul dejun și pachețelele pentru școală.

Într-o seară, când am vrut să citesc puțin din romanul meu preferat, Irina a intrat val-vârtej în cameră:
— Mamă, ai văzut unde e carnetul de note al Dariei? Mâine are ședință și nu găsesc nimic prin casa asta!

Am oftat adânc și am lăsat cartea jos. M-am ridicat să caut carnetul printre hainele aruncate pe patul Dariei. În timp ce răscoleam lucrurile, m-am întrebat: „Când am încetat să mai fiu eu însămi?”

Seara aceea a fost doar începutul. Certurile dintre mine și Irina au devenit tot mai dese. Ea era frustrată că nu-și găsea locul, eu eram epuizată. Într-o zi, după ce Vlad a spart o vază la care țineam enorm (cadou de la soțul meu răposat), am izbucnit:
— Nu mai pot! Nu mai pot să trăiesc așa! Casa asta nu mai e a mea!

Irina s-a uitat la mine șocată:
— Dar ce vrei să fac? Să plec cu copiii pe drumuri? Crezi că mie îmi e ușor?

Am simțit o furie mocnită amestecată cu vinovăție. Nu voiam să-i fac rău, dar nici nu mai puteam trăi așa. Am început să mă izolez tot mai mult. Mergeam la biserică doar ca să scap câteva ore de haosul din casă. Tanti Viorica m-a întrebat într-o zi:
— Tu când ai râs ultima dată cu poftă?

N-am știut ce să-i răspund.

Într-o duminică dimineață, după slujbă, preotul a vorbit despre sacrificiu și iubire necondiționată. M-am simțit vinovată că mă gândesc la mine, dar apoi mi-am dat seama că nu mai pot continua așa. Am ajuns acasă și am găsit-o pe Irina plângând pe canapea.

— Mamă, iartă-mă… Știu că te-am împovărat prea mult.

M-am așezat lângă ea și i-am spus cu voce tremurată:
— Și eu am nevoie de tine, Irina. Nu doar tu ai nevoie de mine.

A fost pentru prima dată când am vorbit deschis despre ce simt. Am plâns amândouă mult timp. Din ziua aceea am început să ne împărțim treburile prin casă. Irina a început să caute activ un loc de muncă și să se ocupe mai mult de copii. Eu am început să-mi iau câteva ore pe zi doar pentru mine: citeam, ieșeam la plimbare sau stăteam la povești cu vecinele.

Nu a fost ușor și nici nu s-a rezolvat totul peste noapte. Dar am învățat că iubirea pentru familie nu trebuie să însemne uitarea de sine. Când Daria mi-a adus un desen cu noi două ținându-ne de mână și mi-a spus „Bunica, te iubesc!”, am simțit că poate există speranță.

Acum mă întreb adesea: câte mame ca mine trăiesc în tăcere același sacrificiu? Oare când vom învăța că și noi avem dreptul la fericire?