Când mama s-a mutat la noi: începutul unei noi vieți

— Mamă, nu mai pot! Nu mai pot să te văd singură acolo, în apartamentul ăla mic și rece! De ce nu vrei să vii la noi? Ruby te iubește, vrea să stea cu tine, iar eu… eu am nevoie să știu că ești bine!

Vocea mea răsuna în bucătăria noastră mică din cartierul Titan, printre aburii cafelei de dimineață. Mama, Sofia, stătea pe scaunul din colț, cu mâinile împreunate pe genunchi, privindu-mă cu ochii ei albaștri, încă vii, dar obosiți. Avea 78 de ani și o încăpățânare de piatră. Întotdeauna fusese așa. Tata murise de zece ani, iar de atunci mama refuzase orice ajutor. „Mă descurc singură”, spunea mereu. Dar eu vedeam cum îi tremură mâinile când își toarnă ceaiul și cum se uită pierdută la televizor ore întregi.

— Nu vreau să vă încurc, Maria. Aveți viața voastră. Eu… eu sunt bine așa. M-am obișnuit.

— Nu ești bine! Am găsit-o pe vecina ta, doamna Lungu, plângând că ai căzut pe scări săptămâna trecută! De ce nu mi-ai spus?

Mama a tăcut. Apoi a oftat adânc. În ochii ei am văzut pentru prima dată frica. Frica de neputință, de dependență. Frica de a nu mai fi ea însăși.

În cele din urmă a cedat. S-a mutat la noi într-o sâmbătă ploioasă de martie. Am aranjat camera Ruby-ei pentru ea, am cumpărat o saltea nouă și i-am pus pozele cu tata pe noptieră. Ruby era în culmea fericirii: „Buni, o să dormi lângă mine! O să-ți citesc povești!”

Primele zile au fost ca un vis frumos. Mama gătea ciorbe ca-n copilărie, îmi povestea despre tinerețea ei la țară, iar Ruby îi aducea desene colorate. Dar încet-încet, realitatea s-a strecurat printre noi ca o umbră rece.

Soțul meu, Vlad, încerca să fie politicos, dar îl vedeam cum oftează când găsește baia ocupată sau când mama îi corectează felul în care spală vasele. „Lasă-mă pe mine, Vlad! Nu vezi că nu le clătești bine?”

Într-o seară, după ce Ruby adormise, Vlad mi-a spus:

— Maria, trebuie să vorbim. Mama ta… nu vreau să fiu rău, dar simt că nu mai avem intimitate deloc. Parcă nu mai suntem o familie, ci o pensiune.

M-am simțit vinovată și furioasă în același timp.

— Ce vrei să fac? S-o las singură? S-o trimit la azil?

— Nu asta spun… dar nici așa nu putem trăi la nesfârșit.

Am început să mă simt prinsă între două lumi: datoria față de mama mea și nevoia de a-mi proteja familia pe care mi-am construit-o cu greu. Mama devenea tot mai irascibilă. Se plângea că Ruby nu o ascultă, că Vlad nu-i respectă obiceiurile, că eu nu am timp pentru ea.

Într-o zi, am găsit-o plângând în camera ei.

— Ce s-a întâmplat?

— Nu mai sunt bună de nimic… V-am stricat viața tuturor. Poate ar fi mai bine să mă întorc la mine…

Am luat-o în brațe și am plâns amândouă. Mi-am dat seama cât de greu îi era să accepte că nu mai poate fi stâlpul familiei. Cât de greu îi era să ceară ajutor.

A doua zi am încercat să vorbesc cu Vlad:

— Te rog… încearcă să ai răbdare cu mama. Știu că e greu. Știu că ne-a dat peste cap rutina. Dar e mama mea…

Vlad a tăcut mult timp.

— Știu că e mama ta și o respect. Dar trebuie să găsim un echilibru. Să nu ne pierdem unul pe altul.

Am început să facem mici compromisuri: Vlad mergea la sală mai des ca să aibă timp singur; eu ieșeam cu mama la plimbare prin parc; Ruby petrecea după-amiezi la prietena ei Mara. Dar tensiunile nu dispăruseră complet.

Într-o seară, când toți dormeau, am stat pe balcon și m-am gândit la toate femeile din România care trec prin asta: între datoria față de părinți și nevoia de a-și trăi propria viață. La cât de puțin sprijin există pentru bătrâni și pentru familiile lor. La cât de mult ne judecăm unii pe alții fără să știm ce e în sufletul celuilalt.

Mama a rămas cu noi aproape un an. În tot acest timp am învățat despre răbdare, despre limitele iubirii și despre cât de greu este să fii prins între două generații care trag fiecare în altă direcție.

Când mama s-a îmbolnăvit grav și a trebuit internată pentru câteva luni, casa noastră a devenit brusc prea liniștită. Mi-a fost dor până și de certurile noastre mărunte.

Acum stau pe același balcon și mă întreb: oare am făcut destul pentru ea? Oare există vreun răspuns corect când vine vorba de familie? Voi ce ați fi făcut în locul meu?