Când propriul tău copil te lasă fără adăpost: Povestea mea, Ana

— Nu pot să cred, Radu! Cum ai putut să faci asta? Glasul mi se frânge, iar mâinile îmi tremură pe marginea mesei din bucătăria care nu-mi mai aparține. Radu stă în fața mea, cu ochii în pământ, evitând privirea mea plină de lacrimi și neînțelegere.

— Mamă, nu e așa cum crezi… Am nevoie de bani, știi că nu mă descurc cu ratele la bancă. E doar o formalitate, casa tot a noastră rămâne, îți promit!

Îmi amintesc perfect ziua aceea. Era o după-amiază mohorâtă de noiembrie, iar eu tocmai terminasem de făcut sarmale pentru ziua lui de naștere. Radu venise cu soția lui, Irina, și cu hârtiile pregătite. Mi-au spus că trebuie să semnez ca să-l ajut să obțină un credit mai mare. Am semnat fără să citesc, fără să întreb prea multe. Era băiatul meu, copilul pe care l-am crescut singură după ce tatăl lui ne-a părăsit.

Ani la rând am muncit ca vânzătoare la alimentara din cartierul nostru din Ploiești. Am strâns fiecare leu pentru ca Radu să aibă tot ce-i trebuie: haine curate, caiete noi la școală, excursii cu clasa. Am renunțat la vacanțe, la haine noi pentru mine, la orice vis personal. Totul pentru el.

— Mamă, nu-ți face griji! Când o să termin cu ratele, trecem casa iar pe numele tău. Ești mama mea, n-aș putea niciodată să te las pe drumuri!

Cuvintele lui mi-au rămas în minte ca un ecou amar. Trei luni mai târziu, am primit o scrisoare de la bancă. Casa fusese ipotecată și urma să fie scoasă la licitație. Am alergat disperată la Radu.

— Nu se poate! Tu mi-ai promis! Ce-ai făcut cu banii?

Radu nu mai era același copil blând pe care-l știam. Ochii lui erau goi, vocea rece.

— Mamă, nu mai am ce face. Am pierdut totul la jocuri de noroc. Irina vrea divorțul, eu sunt terminat…

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Într-o singură clipă am pierdut tot: casa în care am crescut împreună, siguranța zilei de mâine și, cel mai dureros, încrederea în propriul meu copil.

Vecinii au început să vorbească. „Săraca Ana, uite ce-a pățit cu băiatul ei…”, „Așa-i când îi dai copilului totul pe tavă!” M-am simțit mică și rușinată. Nu mai aveam curaj să ies din casă.

Când executorul judecătoresc a venit să-mi spună că trebuie să eliberez locuința, am plâns ore întregi pe podeaua rece din sufragerie. Am adunat câteva haine într-o valiză veche și am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi.

Am dormit câteva nopți la o vecină miloasă, tanti Maria. Dar nici ea nu mă putea ține mult timp. Copiii ei au venit din Germania și aveau nevoie de spațiu.

— Ana dragă, nu te supăra pe mine… Dar poate găsești la azil ceva loc până te pui pe picioare…

Azil? Eu? Niciodată nu m-am gândit că voi ajunge aici. Dar ce altceva puteam face? Pensia mea abia îmi ajungea pentru medicamente și mâncare.

Am încercat să-l sun pe Radu. Nu mi-a răspuns niciodată. Irina mi-a trimis un mesaj sec: „Te rog să nu-l mai cauți. Are nevoie de liniște.”

Într-o dimineață friguroasă de februarie, m-am trezit pe o bancă din parc. Nu mai aveam unde să merg. M-am uitat la oamenii grăbiți din jurul meu și m-am simțit invizibilă.

— Doamnă, vă simțiți bine? m-a întrebat un băiat tânăr cu o pungă de covrigi în mână.

Am dat din cap că da, dar ochii mi s-au umplut de lacrimi.

M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru Radu. La nopțile nedormite când avea febră, la zilele în care mergeam flămândă la muncă doar ca el să aibă ce pune pe masă. La bucuria când a intrat la facultate și la mândria pe care o simțeam când îl vedeam realizat.

Unde am greșit? Poate că l-am protejat prea mult. Poate că i-am dat prea mult și n-am cerut niciodată nimic înapoi. Poate că am confundat dragostea cu sacrificiul total.

Într-o zi, am întâlnit-o pe Gabriela, o femeie trecută prin viață care lucra la cantina socială din oraș.

— Hai cu mine, Ana! Nu meriți să stai pe stradă. O să te ajutăm noi.

Gabriela m-a primit cu brațele deschise și m-a ajutat să găsesc un loc într-un centru pentru femei vârstnice fără adăpost. Acolo am cunoscut alte femei ca mine: Maria, care fusese dată afară de propriii copii după ce le-a lăsat apartamentul; Elena, care a fost păcălită de ginerele ei; Viorica, care nu mai are pe nimeni.

În fiecare seară stăm împreună și povestim despre viețile noastre. Ne plângem una alteia durerile și încercăm să ne ridicăm moralul.

— Ana, nu ești singură! Suntem multe ca tine…

Dar rana trădării nu se vindecă ușor. Încerc să-l iert pe Radu, dar nu pot uita privirea lui rece și indiferența cu care m-a lăsat fără nimic.

Uneori mă întreb dacă societatea noastră mai știe ce înseamnă respectul față de părinți sau dacă banii au ajuns să valoreze mai mult decât dragostea și recunoștința.

Acum trăiesc dintr-o pensie mică și din ajutorul oamenilor buni ca Gabriela. Încerc să-mi găsesc liniștea și demnitatea pierdută.

Merg uneori prin cartierul unde am locuit zeci de ani și privesc casa care nu-mi mai aparține. Mă doare sufletul când văd că altcineva stinge lumina în camera unde Radu își făcea temele.

Poate că povestea mea va fi o lecție pentru alte mame care cred că dragostea necondiționată e suficientă pentru a primi recunoștință.

Oare există iertare pentru astfel de trădări? Sau rămânem toată viața cu golul acela în suflet? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?