Când sângele nu mai e apă: Povestea unei familii la limită

— Ivana, tu ești de vină! Dacă nu mă ajutai cu nimic, măcar nu-mi era copilul flămând!

Cuvintele Mirelei au căzut ca un ciocan peste liniștea din bucătăria noastră. Stătea în ușă, cu ochii injectați de oboseală și mâinile strânse pe geaca veche. Fetița ei, Ana, se ascundea după fusta ei, cu ochii mari și triști. M-am uitat la ea și am simțit un nod în gât. Cum să-i explic că nu eu am adus-o aici, în pragul disperării?

— Mirela, te rog… Nu e corect ce spui. Știi bine că mereu v-am ajutat cum am putut.

— Da? Atunci de ce nu mai răspunzi la telefon? De ce nu mai trimiți bani? De ce nu mă lași să stau aici cu Ana?

Vocea ei era spartă între furie și rugăminte. M-am uitat spre soțul meu, Radu, care stătea la masă cu capul în mâini. Îl durea tot ce se întâmpla, dar nu mai avea putere să intervină. De luni bune, familia noastră era ruptă între ajutor și epuizare.

Totul a început când Mirela a decis să-l părăsească pe fratele lui Radu pentru alt bărbat. A plecat cu Ana într-un apartament mic, plin de promisiuni goale. Noul bărbat a dispărut după câteva luni, lăsând-o singură cu datorii și un copil de crescut. Atunci a venit la noi, plângând și cerând ajutor. Am primit-o cu brațele deschise, am împărțit tot ce aveam: mâncare, bani, timp. Dar la un moment dat, totul a devenit prea mult.

— Ivana, nu mai putem continua așa, mi-a spus Radu într-o seară. Nu mai avem nici noi de unde da. Copiii noștri au nevoie de noi.

Avea dreptate. Facturile se adunau, copiii noștri începeau să întrebe de ce nu mai mergem la film sau de ce mâncăm tot mai des paste simple. Dar cum să-i spun Mirelei că trebuie să se descurce singură? Cum să-i spun Anei că nu mai poate dormi la noi?

Într-o zi, am găsit-o pe Mirela plângând în fața blocului. Ana era lângă ea, cu obrajii roșii de frig.

— Nu mai pot, Ivana… Nu mai pot! Nimeni nu mă ajută! Toți mă judecă!

Am simțit o milă amară. Știam că greșise mult, dar era totuși mama Anei și sora soțului meu. Am chemat-o sus, i-am dat o supă caldă și am încercat să vorbim.

— Mirela, trebuie să găsești o soluție. Poate un serviciu nou… Poate să vorbești cu fratele lui Radu să vă ajute cu pensia alimentară…

— Nu vreau mila nimănui! Tu crezi că eu nu vreau să muncesc? Cine mă angajează cu un copil mic?

Am tăcut. Știam că are dreptate, dar știam și că uneori se complace în rolul de victimă. De câte ori încercam să o ajut să-și găsească un loc de muncă sau să-și rezolve problemele cu tatăl Anei, găsea scuze.

Într-o seară, Radu a venit acasă abătut.

— A sunat frate-miu. Zice că Mirela îi cere bani și lui… Că îl amenință că dacă nu îi dă, îl face de râs la serviciu.

Am simțit cum mă sufoc. Toată familia era prinsă într-o plasă de reproșuri și neputință. Copiii noștri au început să evite discuțiile despre Ana. Prietenii ne întrebau mereu de ce suntem mereu obosiți sau triști.

Într-o duminică dimineață, Ana a venit la mine în bucătărie.

— Mami zice că tu nu vrei să ne mai ajuți pentru că nu ne iubești…

M-am uitat la ea și mi-au dat lacrimile. Am luat-o în brațe și i-am șoptit:

— Ana, te iubesc ca pe copiii mei. Dar uneori oamenii mari fac greșeli și suferim toți din cauza lor.

Nu știu dacă a înțeles ceva din ce i-am spus. Dar știu că atunci am simțit pentru prima dată că nu mai pot duce povara asta singură.

Am încercat să vorbesc cu Mirela din nou.

— Trebuie să găsim o soluție pentru Ana. Nu putem continua așa. Nici pentru tine nu e bine, nici pentru noi.

— Soluția e simplă: ajută-mă! Dă-mi bani sau lasă-mă să stau aici!

— Nu pot mereu… Și nici nu e corect față de copiii mei sau față de tine.

A izbucnit în plâns și a plecat trântind ușa. Seara târziu m-a sunat fratele lui Radu:

— Ivana, trebuie să punem piciorul în prag. Altfel ne distruge pe toți.

Am stat mult timp pe gânduri după acea discuție. Unde se termină datoria față de familie și unde începe sacrificiul inutil? Cât poți ajuta fără să fii folosit?

Într-o zi am decis: am sunat-o pe Mirela și i-am spus că o voi ajuta doar dacă acceptă sprijin real — consiliere socială, ajutor pentru găsirea unui loc de muncă, sprijin legal pentru pensia alimentară.

A tăcut lung la telefon.

— Deci mă lași baltă… Ca toți ceilalți…

— Nu te las baltă. Dar nu mai pot fi colacul tău de salvare dacă tu nu vrei să înoți.

A închis fără să spună altceva.

De atunci au trecut câteva luni. Ana vine uneori la noi în weekenduri; e tot tristă, dar parcă începe să zâmbească din nou când se joacă cu copiii mei. Mirela s-a angajat temporar la o brutărie din cartier; încă ne evităm privirile când ne întâlnim pe stradă.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Dacă n-am fost prea dură sau prea slabă. Dar apoi mă gândesc: cât poți salva pe cineva care refuză să fie salvat?

Poate voi știți răspunsul… Unde tragem linia între ajutor sincer și abuz emoțional? Ce ați fi făcut voi în locul meu?