Când sângele nu mai spală trădarea: Povestea unei alegeri imposibile

— Nu pot să cred că ai avut curajul să vii aici, Rareș! am izbucnit, cu mâinile tremurând pe clanța ușii. Ploua cu găleata afară, iar el, ud leoarcă, stătea în prag cu geanta în mână și privirea aceea vinovată pe care nu o mai văzusem de când eram copii. Lângă el, Ana, soția lui, încerca să-și ascundă lacrimile sub gluga paltonului.

— Te rog, Vlad, nu avem unde să mergem. Am pierdut totul… Nu știu la cine altcineva să apelez, a spus Rareș, vocea lui spartă de frig și disperare.

În acel moment, tot ce am trăit în ultimii șapte ani mi-a trecut prin fața ochilor ca un film prost. Rareș, fratele meu mai mic, cel pe care l-am apărat mereu în fața părinților, cel care mi-a furat nu doar banii strânși pentru avansul la apartament, ci și încrederea în familie. A dispărut atunci fără urmă, lăsându-mă să mă descurc singur cu datoriile și rușinea în fața părinților. Mama a plâns luni întregi, tata nu mi-a mai vorbit aproape un an, convins că am fost complice la prostiile lui Rareș. Și acum, după tot acest timp, după ce am reușit să-mi reconstruiesc viața, să-mi cumpăr o garsonieră modestă în Militari și să-mi găsesc un echilibru, el era din nou la ușa mea.

— Vlad, te rog… Nu pentru mine, pentru Ana. Ea nu are nicio vină. Dacă vrei, eu pot să plec, dar las-o măcar pe ea să stea aici până găsim o soluție, a continuat Rareș, privind în pământ.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Ana era palidă, abia se ținea pe picioare. Am oftat adânc și i-am poftit înăuntru. Nu puteam să-i las pe stradă, oricât de mult mă durea prezența lui Rareș. Le-am dat prosoape uscate și le-am făcut ceai. În timp ce Ana se schimba în camera de oaspeți, Rareș a rămas cu mine în bucătărie.

— Vlad, știu că nu merit nimic de la tine. Știu că te-am distrus atunci. Dar am greșit… eram disperat, aveam datorii la niște oameni periculoși. Am crezut că pot să rezolv totul și să-ți dau banii înapoi, dar m-am afundat și mai tare. Am vrut să vin la tine de atâtea ori, dar nu am avut curajul. Acum nu mai am nimic de pierdut.

L-am privit lung. Vocea lui era sinceră, dar rana din mine era încă vie. — Și ce vrei de la mine acum? Să uit totul? Să ne prefacem că nu s-a întâmplat nimic?

— Nu… vreau doar să ne lași să stăm aici câteva luni. Promit că o să găsesc de muncă, că o să plecăm imediat ce putem. Nu vreau să-ți stric viața din nou.

Am tăcut. În mintea mea se dădea o luptă crâncenă între dorința de a-l ajuta și frica de a fi din nou trădat. În seara aceea, am dormit prost. Am auzit-o pe Ana plângând în baie și pe Rareș vorbind la telefon cu cineva, încercând să găsească de lucru. Dimineața, mama m-a sunat. — Vlad, am auzit că Rareș e la tine. Te rog, ajută-l. E fratele tău. Nu-l lăsa pe drumuri.

— Mamă, tu știi ce mi-a făcut. Tu ai plâns din cauza lui! am răspuns, simțind cum mi se pune un nod în gât.

— Știu, dar e sângele tău. Dacă nu-l ajuți tu, cine să-l ajute? Să nu-ți pară rău mai târziu…

Am închis telefonul fără să-i răspund. M-am dus la serviciu, dar nu m-am putut concentra deloc. Colega mea, Ioana, a observat că sunt abătut.

— Vlad, ce s-a întâmplat? Pari terminat.

— Frate-miu a apărut după șapte ani și vrea să stea la mine. M-a distrus atunci… Nu știu dacă pot să-l iert.

— E greu… Dar dacă nu-l ajuți acum, o să poți trăi cu decizia asta?

Întrebarea ei m-a urmărit toată ziua. Seara, când am ajuns acasă, l-am găsit pe Rareș făcând curat în bucătărie. Ana gătea ceva simplu, mirosul de ciorbă umplea garsoniera. Pentru o clipă, am simțit o liniște ciudată, ca și cum am fi fost din nou o familie normală. Dar apoi mi-am amintit de tot ce pierdusem din cauza lui.

— Rareș, trebuie să vorbim, i-am spus. Nu pot să vă țin aici la nesfârșit. Am nevoie de spațiul meu, de liniștea mea. O să vă ajut o lună, dar după aceea trebuie să vă descurcați singuri.

Rareș a dat din cap, resemnat. — Mulțumesc, Vlad. Nu o să uit niciodată ce faci pentru noi.

Zilele au trecut greu. Rareș a găsit ceva de muncă la un depozit, Ana s-a angajat ca vânzătoare la un magazin din cartier. Încercau să nu-mi stea în cale, dar tensiunea plutea în aer. Într-o seară, l-am surprins pe Rareș plângând în baie. Am vrut să intru, să-l iau în brațe ca pe vremuri, dar nu am putut. Mândria și frica mă țineau pe loc.

Când luna a trecut, le-am spus că trebuie să plece. Ana m-a îmbrățișat și mi-a șoptit: — Nu știu ce s-a întâmplat între voi, dar îți mulțumesc că ne-ai salvat. Rareș a plecat fără să spună nimic. După câteva zile, mama m-a sunat din nou, plângând: — Vlad, Rareș a ajuns la spital. A făcut un atac de panică la muncă. E singur acolo…

Am stat pe marginea patului ore întregi, gândindu-mă dacă să merg la el sau nu. În cele din urmă, am rămas acasă. Nu am putut să trec peste. Poate că am fost slab, poate că am fost prea rănit. Dar uneori, sângele nu spală trădarea.

Mă întreb și acum: oare am făcut bine că mi-am apărat liniștea sau am pierdut ultima șansă de a repara ceva ce nu se mai putea repara? Voi ce ați fi făcut în locul meu?