Casa bunicii și povara moștenirii

— Nu mai pot, nu mai pot, Ilinca! vocea bunicii tremura la telefon, iar eu simțeam cum mi se strânge stomacul. Era trecut de ora 11 noaptea, iar eu tocmai încheiasem o zi epuizantă la birou. M-am uitat la ceas și am oftat.

— Bunico, ce s-a întâmplat? Ai căzut? Ai nevoie de ambulanță?

— Nu, nu… dar mi-e frică. Aud pași pe hol, cred că e cineva în casă…

M-am îmbrăcat în grabă, am luat cheile și am ieșit în noapte, cu inima bătându-mi nebunește. Casa bunicii era la marginea orașului, într-un cartier vechi, cu străzi întunecate și garduri scorojite. Am ajuns acolo în 20 de minute, cu mâinile tremurânde pe volan. Bunica mă aștepta la ușă, cu ochii mari și umezi.

— Nu era nimeni, Ilinca… cred că am visat. Dar mi-e frică să mai stau singură.

Am rămas cu ea peste noapte, dormind pe canapeaua veche din sufragerie. Dimineața, am sunat-o pe mama.

— Mamă, trebuie să facem ceva. Bunica nu mai poate sta singură. Noaptea trecută a fost convinsă că e cineva în casă.

A urmat o tăcere grea la celălalt capăt al firului. Apoi vocea mamei, rece ca o lamă:

— Ilinca, bunica ți-a lăsat ție casa. Acum e rândul tău să ai grijă de ea.

Am rămas cu telefonul la ureche, simțind cum mi se prăbușește lumea. Nu era prima dată când mama se eschiva de la responsabilități, dar niciodată nu o făcuse atât de clar. M-am uitat la bunica, care își sorbea cafeaua cu mâinile tremurânde.

— Ce-a zis mama ta? m-a întrebat ea cu voce stinsă.

— Că trebuie să avem grijă una de alta, am mințit eu.

Adevărul era că nu știam ce să fac. Aveam un job solicitant, un apartament mic în oraș și o relație care abia se ținea pe picioare. Prietenul meu, Vlad, deja îmi reproșa că petrec prea mult timp cu familia.

— Ilinca, nu poți să-ți sacrifici viața pentru toți! mi-a spus el într-o seară, când i-am povestit ce s-a întâmplat.

— Dar dacă nu eu, atunci cine?

— Mama ta! E fiica ei!

Dar mama avea alte priorități: excursii cu prietenele la Băile Felix, ieșiri la teatru și întâlniri cu colegii de generație. De fiecare dată când o sunam să-i cer ajutorul, găsea o scuză nouă.

— Ilinca, eu am făcut destule pentru mama mea. Acum e rândul tău să-ți asumi responsabilitatea.

M-am trezit prinsă între două lumi: datoria față de bunica mea și nevoia de a-mi trăi propria viață. În fiecare dimineață mă trezeam devreme ca să-i duc cumpărăturile și medicamentele. Seara mă întorceam acasă epuizată, certându-mă cu Vlad pentru că nu mai aveam timp pentru noi.

Într-o zi, bunica a căzut în baie. Am găsit-o plângând pe gresia rece, cu piciorul umflat.

— Nu vreau să fiu o povară pentru tine, Ilinca…

M-am aplecat lângă ea și am strâns-o în brațe.

— Nu ești o povară! Ești familia mea.

Dar în sufletul meu simțeam cum se adună resentimentele. De ce trebuia să fiu eu cea care renunță la tot? De ce mama nu voia să se implice deloc?

Am încercat să vorbesc din nou cu ea.

— Mamă, nu mai pot singură! Bunica are nevoie de supraveghere permanentă. Poate găsim o soluție împreună: un azil privat sau să angajăm pe cineva…

Mama a oftat teatral:

— Ilinca, tu ai primit casa. Eu nu am nimic de câștigat din toată povestea asta. Fiecare cu partea lui.

Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi. Casa aceea era plină de amintiri: mirosul de cozonac proaspăt iarna, serile când bunica îmi citea povești la lumina lămpii. Nu era doar o proprietate; era sufletul copilăriei mele.

Într-o seară, după încă o ceartă cu Vlad și un telefon rece de la mama, am ieșit în curte și m-am prăbușit pe banca veche sub nuc.

— Ce fac eu acum? am șoptit printre lacrimi.

Bunica a venit încet lângă mine și mi-a pus mâna pe umăr.

— Ilinca, nu vreau să-ți stric viața. Dacă vrei să mă duci la azil, nu mă supăr…

— Nu pot face asta! Nu pot!

Dar nici nu puteam continua așa. Începusem să lipsesc de la serviciu, șeful mă avertizase deja că dacă mai întârzii voi pierde proiectul important la care lucram de luni întregi.

Într-o zi am cedat nervos și am izbucnit la telefon:

— Mamă! Dacă tu nu vrei să te implici deloc, atunci vinde-ți partea din apartament și plătește pe cineva să stea cu bunica! Eu nu mai pot!

A urmat o ceartă monstruoasă. Mama a țipat că sunt nerecunoscătoare și egoistă. Eu i-am reproșat că fuge mereu de responsabilitate și că tot timpul a pus interesele ei pe primul loc.

A doua zi dimineață am găsit-o pe bunica plângând în bucătărie.

— Ce s-a întâmplat?

— Am auzit ce-ai vorbit cu mama ta… Nu vreau să vă certați din cauza mea…

Am simțit cum mă sufoc de vinovăție și furie în același timp. Familia noastră se destrăma sub greutatea unei case moștenite și a unei bătrâne care avea nevoie doar de dragoste și sprijin.

În cele din urmă am găsit o femeie din sat care venea zilnic câteva ore să stea cu bunica. Am împărțit costurile cu mama — după multe insistențe — dar relația noastră rămânea rece și tensionată.

Vlad s-a mutat la sora lui pentru o vreme; spunea că are nevoie de spațiu ca să-și dea seama dacă mai poate continua lângă mine.

Casa bunicii a devenit un simbol al sacrificiului meu: pereții ei păstrau ecoul certurilor cu mama și al lacrimilor vărsate noaptea târziu.

Acum stau pe aceeași bancă sub nuc și mă întreb: oare cât trebuie să sacrificăm pentru familie? Și când devine datoria față de cei dragi o povară prea grea pentru un singur om? Voi ce ați fi făcut în locul meu?