Casa care ne-a despărțit: Povestea unei mame între sacrificiu și regrete

— Nu știu dacă ai făcut bine, mamă, mi-a spus într-o seară Ilinca, fiica mea cea mică, cu vocea tremurândă. Stătea pe marginea patului meu, cu ochii mari și umezi, ca atunci când era copil și venea să-mi spună că a visat urât. — Poate că trebuia să mai aștepți…

Am privit-o lung, fără să-i răspund. În mintea mea, cuvintele ei răsunau ca un ecou dureros. De câteva luni, casa noastră — casa în care am crescut împreună cu soțul meu, cu copiii noștri, cu amintirile noastre — nu-mi mai aparținea. O dădusem lui Radu, fiul meu cel mare. Am crezut că îi ofer un început, o șansă să se desprindă de noi și să-și construiască propria viață. Dar acum mă simțeam ca o străină în propria poveste.

Totul a început într-o primăvară târzie, când Radu a venit acasă cu privirea apăsată și mâinile adânc băgate în buzunare. — Mamă, nu mai pot sta la chirie. E scump, e greu… Simt că nu mai am aer. Nu poți să…? Nu poți să mă lași să stau aici?

M-am uitat la el și am văzut în ochii lui același copil care alerga desculț prin grădină, care venea plângând la mine când se lovea la genunchi. Dar acum era bărbat, cu riduri fine la colțul ochilor și cu o oboseală pe care nu i-o cunoșteam. Am simțit cum inima mi se strânge. — Casa asta e a voastră, a copiilor mei, i-am spus încet. Dar nu eram pregătită să renunț.

Soțul meu, Mircea, a tăcut mult timp. Într-o seară, la cină, a spus doar atât: — Dacă îi dai casa lui Radu, ce facem noi? Unde mergem?

— Putem să ne mutăm la apartament, i-am răspuns fără să-l privesc. Avem destule economii pentru o garsonieră. Nu avem nevoie de atâta spațiu…

Dar adevărul era că nu voiam să plec. Fiecare colț al casei avea povestea lui: urmele de creion de pe perete din camera Ilincăi, unde desenase un soare; masa din bucătărie unde Mircea își citea ziarul în fiecare dimineață; mirosul de mere coapte care plutea toamna prin holuri.

Am cedat totuși. Radu avea nevoie de ajutor și eu eram mama lui. Am semnat actele cu mâna tremurândă și am plâns în tăcere toată noaptea.

Primele luni au fost ciudate. Radu s-a mutat cu iubita lui, Andreea. Au schimbat perdelele, au vopsit pereții în culori deschise, au adus mobilă nouă. Când am venit prima dată în vizită, m-am simțit ca o musafiră într-un loc străin. — Mamă, nu vrei să vii mai des? m-a întrebat Radu într-o zi. Dar vocea lui era grăbită, iar privirea îi fugea spre telefon.

Ilinca a rămas cu noi în apartament o vreme. Încerca să mă facă să râd, să-mi aline dorul de casă. Dar serile erau lungi și reci fără mirosul de lemn vechi și fără sunetul ploii pe acoperiș.

Într-o duminică am primit un telefon de la Andreea: — Doamnă Maria, puteți să veniți până la noi? Avem nevoie de ajutor cu grădina.

Am mers cu inima strânsă. Grădina era neschimbată: cireșul bătrân încă își scutura florile peste iarbă, iar tufele de trandafiri erau pline de boboci. M-am apucat de treabă cu mâinile tremurânde, simțind privirile Andreei pe spatele meu.

— E greu să ai grijă de o casă mare, nu? am întrebat-o încercând să zâmbesc.

— Da… dar Radu vrea tot timpul altceva. Ba vrea să vândem casa și să ne mutăm la oraș, ba vrea să facem pensiune… Eu nu știu ce să mai cred.

M-am uitat la ea și am văzut aceeași nesiguranță pe care o simțisem și eu atâția ani. Poate că niciunul dintre noi nu era pregătit pentru schimbare.

Într-o seară ploioasă, Radu a venit la mine acasă. Era abătut și nervos.

— Mamă… cred că am greșit. Nu mă simt bine acolo. Casa e prea mare pentru noi doi. Mă apasă toate amintirile… Parcă nu pot respira.

L-am privit lung și am simțit cum mi se rupe sufletul.

— Atunci de ce ai vrut-o?

— Pentru că am crezut că dacă am casa asta o să fiu fericit… Dar nu e așa simplu.

Am tăcut mult timp după ce a plecat. În fiecare zi mă întrebam dacă am făcut bine sau rău. Dacă dragostea de mamă înseamnă să dai totul sau să știi când să spui „nu”.

Acum stau în apartamentul mic și privesc pe geam la blocurile gri din jur. Îmi lipsește grădina, îmi lipsesc serile lungi pe terasă cu Mircea și copiii. Dar cel mai mult mă doare că familia noastră s-a îndepărtat parcă mai mult ca niciodată.

Poate că uneori sacrificiul nu aduce apropiere, ci distanță. Poate că uneori dragostea trebuie să fie mai puțin despre a da și mai mult despre a păstra echilibrul.

Mă întreb: oare câți dintre noi au pierdut ceva drag încercând să facă binele pentru cei iubiți? Oare cât din ceea ce suntem rămâne atunci când renunțăm la rădăcinile noastre?