Casa care ne-a despărțit: Povestea unei moșteniri amare

— Nu pot să cred, Radu! Cum să facă asta? Cum să-ți lase totul lui Vlad și ție nimic? Am simțit cum îmi tremură vocea, iar palmele mi s-au înroșit de la cât le strângeam. Radu stătea pe marginea patului, cu ochii pierduți în podea. Nu spunea nimic. În sufragerie, încă se auzea vocea calmă a soacrei mele, Maria, care încerca să explice decizia tuturor celor prezenți.

Totul s-a întâmplat atât de repede. Cu o zi înainte, Maria ne chemase pe toți la ea acasă: „E timpul să pun lucrurile în ordine”, spusese ea. Am crezut că va fi o formalitate, că va împărți casa între cei doi fii ai ei, Radu și Vlad, așa cum se obișnuiește. Dar când notarul a citit testamentul și am auzit clar: „Casa rămâne lui Vlad”, am simțit cum mi se prăbușește lumea.

Radu nu a protestat. A rămas tăcut, cu maxilarul încleștat. Vlad, fratele lui mai mic, a zâmbit stânjenit și a încercat să spună ceva, dar Maria l-a oprit din priviri. Eu nu m-am putut abține:

— Dar de ce? După tot ce am făcut pentru dumneavoastră? După toți anii în care Radu v-a fost aproape?

Maria m-a privit rece:

— Irina, nu ești tu în măsură să judeci. Fiecare mamă știe ce e mai bine pentru copiii ei.

Am simțit că mă sufoc. În minte mi-au trecut toate momentele în care am pus familia pe primul loc: serile când am stat la Maria la spital, zilele când am renunțat la concedii ca să avem grijă de ea, banii pe care i-am dat când Vlad era șomer și avea nevoie de ajutor. Toate păreau acum inutile.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. Radu s-a închis în el. Dimineața, la cafea, am încercat să-l fac să vorbească:

— Nu te doare? Chiar nu simți nimic?

A ridicat din umeri:

— Ce rost are? E mama. Dacă asta a decis…

Dar eu nu puteam accepta. Nu era vorba doar de bani sau de o casă. Era despre dreptate. Despre recunoașterea eforturilor noastre. Despre faptul că mereu Vlad a fost favoritul, chiar dacă noi am fost cei care am rămas aproape.

În zilele următoare, familia s-a împărțit în două tabere. Unchiul Gheorghe a spus la o masă:

— Nu-i corect ce s-a întâmplat! Radu a fost mereu sprijinul Mariei.

Mătușa Lenuța însă a sărit imediat:

— Vlad are copii mici, are nevoie de stabilitate! Radu și Irina se descurcă și singuri.

Adevărul era că nu ne descurcam chiar atât de bine. Salariile noastre abia ne ajungeau pentru ratele la apartamentul mic din cartierul vechi. Casa Mariei era singura șansă să avem un loc al nostru, fără datorii.

Într-o seară, după ce am pus copiii la culcare, l-am întrebat pe Radu:

— Dacă ar fi fost tatăl tău în viață, crezi că ar fi lăsat lucrurile așa?

Radu a oftat adânc:

— Tata era altfel… Dar mama mereu l-a protejat pe Vlad. Poate pentru că e mai slab, poate pentru că mereu a avut nevoie de ajutor…

Am simțit un val de furie și neputință. De ce trebuie să plătim noi pentru slăbiciunile altora? De ce sacrificiile nu sunt niciodată răsplătite?

În weekend am mers la Maria să discutăm. Am găsit-o pe terasă, udând florile.

— Mamă, vreau să vorbim — a început Radu timid.

Maria s-a uitat la el cu blândețe:

— Știu că e greu de acceptat, dar Vlad are nevoie mai mare decât tine.

— Și eu? Eu nu contez?

— Tu ai Irina lângă tine. Sunteți puternici împreună. Vlad e singur…

Am simțit cum mi se strânge inima. Era ca și cum iubirea noastră era o pedeapsă, nu un merit.

După acea discuție, relațiile s-au răcit. De Crăciun n-am mai mers la Maria. Copiii au întrebat de bunica lor, iar eu nu știam ce să le spun. Radu devenise tot mai tăcut, iar între noi se instalase o distanță pe care nu știam cum s-o depășim.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, m-am uitat la Radu și am izbucnit:

— Nu pot trăi cu sentimentul ăsta de nedreptate! Parcă tot ce am făcut până acum n-a contat!

Radu m-a luat de mână:

— Irina, poate că trebuie să mergem mai departe. Să ne construim singuri fericirea.

Dar eu nu puteam uita. Nu puteam ierta ușor. M-am întrebat mereu: oare câte familii sunt distruse de astfel de decizii? Oare cât valorează sacrificiul într-o lume în care sângele apă nu se face doar pentru unii?

Poate că dreptatea nu există mereu în familie. Poate că iubirea e uneori oarbă și nedreaptă. Dar oare putem merge mai departe fără să ne pierdem speranța? Sau rămânem prizonieri ai unor răni care nu se vindecă niciodată?