Casa din care am plecat cu inima frântă

— Nu pot să cred, Vlad! Chiar tu? — vocea mea tremura, iar mâinile îmi erau reci ca gheața. Stăteam în mijlocul sufrageriei, cu actele de proprietate strânse la piept, privind în ochii nepotului meu, băiatul pe care l-am crescut după ce părinții lui au plecat la muncă în Italia.

Vlad își coborî privirea, evitând să mă privească. — Bunica, nu e ceea ce crezi… Eu doar… M-am gândit că poate ai vrea să te muți la țară, la sora ta. Apartamentul ăsta e mare pentru tine. Și eu… eu cu Irina avem nevoie de un început.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Îmi amintesc și acum cum îl țineam de mână când mergeam la grădiniță, cum îi făceam clătite duminica dimineața. Acum, băiatul acela voia să mă dea la o parte ca pe un obiect vechi.

Totul a început cu câteva luni în urmă, când Vlad a venit tot mai des pe la mine. Era atent, mă întreba dacă am nevoie de ceva, îmi aducea fructe și mă ajuta cu cumpărăturile. Mă bucuram că vrea să petreacă timp cu mine, dar în ultima vreme părea grăbit, mereu cu ochii pe telefon, mereu vorbind despre cât de greu e să găsești o locuință în București.

Într-o seară, l-am auzit vorbind la telefon cu Irina, prietena lui: — Dacă reușesc să o conving pe bunica să ne lase apartamentul, scăpăm de chirie și putem începe să strângem bani pentru nuntă. E bătrână, sigur o să vrea să stea la țară cu sora ei. O să-i fie mai bine acolo.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am stat pe întuneric mult timp după ce a plecat, încercând să-mi adun gândurile. M-am simțit trădată, folosită. Cum putea Vlad să creadă că viața mea nu mai contează?

A doua zi am sunat-o pe sora mea, Ileana. — Maria, nu te lăsa! Tu ai muncit pentru casa aia. Dacă nu te simți dorită acolo, vinde-o și fă-ți viața așa cum vrei tu! — mi-a spus ea hotărâtă.

Am început să mă gândesc serios la ce mi-a zis Ileana. Am privit pereții plini de fotografii cu familia mea: copiii mei răspândiți prin lume, nepoții pe care îi vedeam doar de Crăciun sau Paște. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit undeva, dacă am dat prea mult fără să cer nimic în schimb.

În zilele următoare, Vlad a venit din nou. — Bunica, te-ai gândit la ce ți-am zis? Uite, eu și Irina putem avea grijă de tine dacă vrei să rămâi aici cu noi… Dar poate ți-ar fi mai bine la aer curat.

— Vlad, tu chiar crezi că eu nu știu ce plănuiești? — i-am spus cu voce joasă. — Am auzit totul. Nu vreau să fiu povara nimănui și nici nu vreau să fiu dată afară din casa mea.

A încercat să mă convingă că totul e pentru binele meu. Dar nu l-am mai ascultat. În noaptea aceea n-am dormit deloc. Am luat hotărârea: urma să vând apartamentul și să-mi găsesc liniștea.

Am contactat o agenție imobiliară și în câteva săptămâni am găsit un cumpărător serios. Nu i-am spus nimic lui Vlad până în ziua semnării actelor.

— Bunica, ce faci? Nu poți să vinzi apartamentul! — a izbucnit el când a aflat.

— Ba pot! Și o fac! Pentru că vreau să trăiesc restul vieții mele fără să mă tem că cineva mă va da afară din propria casă! — i-am răspuns cu lacrimi în ochi.

A plecat trântind ușa. Nu m-a mai sunat câteva luni. M-a durut tăcerea lui mai mult decât orice ceartă. Dar am început o viață nouă într-un apartament micuț dintr-un cartier liniștit. Am cunoscut vecini noi, am început să merg la clubul pensionarilor și chiar am făcut o excursie la munte cu Ileana.

Uneori mă uit la pozele vechi și mă întreb unde am greșit ca mamă și bunică. Dar apoi îmi amintesc că nu poți controla alegerile celorlalți, oricât ai iubi.

Astăzi, privind pe fereastră la copiii care se joacă în fața blocului, mă întreb: oare cât valorează liniștea sufletului nostru? Merită să sacrificăm totul pentru familie dacă familia uită cine suntem cu adevărat?