Casa în care fustele erau lege: povestea unei revolte tăcute

— Nu, Irina, la noi în casă nu se poartă pantaloni! Ai auzit? Nu vreau să te mai văd niciodată așa îmbrăcată!
Vocea soacrei mele, doamna Viorica, a răsunat ca o sentință în bucătăria cu miros de ciorbă și mușcate la geam. Era prima mea zi în casa lor, după nuntă. Mă uitam la soțul meu, Radu, sperând să spună ceva, orice, dar el și-a coborât privirea în farfurie, mestecând încet, ca și cum nu ar fi auzit nimic.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Crescusem la oraș, la Iași, într-o familie unde mama îmi spunea mereu: „Fii cine vrei tu să fii, Irina!” Pantalonii erau pentru mine mai mult decât o piesă vestimentară — erau libertatea mea de a merge unde vreau, de a nu mă teme că mă murdăresc sau că mă judecă cineva. Dar aici, în satul lui Radu, fustele erau lege. Și nu era loc de discuții.

— Mamă, poate… poate că exagerezi puțin, am încercat eu timid.
— Nu exagerez deloc! La noi așa s-a ținut dintotdeauna. Femeia trebuie să fie femeie! Nu-mi aduci tu moda orașului aici!

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de furie și rușine. Radu nu spunea nimic. Sora lui, Alina, mi-a aruncat o privire complice, dar nu a scos nici ea un cuvânt. Am tăcut și eu. În acea seară, am plâns pe ascuns în camera noastră mică, printre valizele încă nedesfăcute.

Zilele au trecut greu. Îmi era dor de libertatea din oraș, de prietenele mele, de jobul meu la librărie. Aici trebuia să mă trezesc la cinci dimineața să dau de mâncare la găini și să ajut la câmp. Fusta lungă se agăța mereu în buruieni și mă împiedica să mă mișc liber. Într-o zi, când am ieșit să aduc apă de la fântână, am alunecat și am căzut rău. Genunchiul mi s-a julit și fusta s-a rupt.

— Vezi? Dacă aveai pantaloni nu pățeai asta! mi-a șoptit Alina când m-a ajutat să mă ridic.
— Dar nu pot… Nu pot să trăiesc așa! am izbucnit eu.

În acea noapte, am avut o discuție aprinsă cu Radu.
— De ce nu spui nimic? De ce nu mă aperi?
— Irina, e mama… Nu pot să mă cert cu ea pentru niște pantaloni. O să se obișnuiască ea cu tine.
— Dar eu? Eu cum mă obișnuiesc cu mine așa? Eu nu mai sunt eu!

Am început să mă închid în mine. Mă simțeam ca o străină în propria viață. Scriam scrisori mamei mele pe care nu le trimiteam niciodată. În fiecare zi mă întrebam dacă am făcut alegerea corectă căsătorindu-mă cu Radu. El era blând, dar slab. Nu avea curajul să-și înfrunte familia pentru mine.

Într-o duminică, după biserică, am văzut-o pe vecina Maria purtând pantaloni. Era văduvă și nimeni nu-i spunea nimic.
— Cum de poți purta pantaloni? am întrebat-o.
— Să știi că la început au râs toți de mine. Dar eu n-am mai putut altfel. Ori mă acceptau așa, ori plecam din sat. Și uite-mă aici!

Vorbele ei mi-au dat curaj. Într-o zi ploioasă de toamnă, când toți erau plecați la câmp, mi-am pus blugii preferați și am ieșit pe uliță. M-am simțit din nou vie! Câțiva vecini s-au uitat lung la mine, dar nu mi-a păsat.

Când s-a întors soacra mea acasă și m-a văzut:
— Ce-i asta? Ți-am spus clar! Dacă vrei să stai sub acoperișul meu, respecți regulile mele!

Am simțit că explodez.
— Doamnă Viorica, eu sunt om! Nu pot trăi ca o umbră doar ca să vă fac pe plac! Dacă nu mă acceptați așa cum sunt, plec!

Radu a încercat să intervină:
— Mamă…
— Taci din gură! Să-și ia catrafusele și să plece dacă nu-i convine!

Mi-am făcut bagajele tremurând. Am ieșit pe poartă cu inima frântă. Radu m-a ajuns din urmă pe drum.
— Irina… Nu pleca! Hai acasă la noi în oraș! Nici eu nu mai pot așa…

Am plâns amândoi pe marginea drumului. Ne-am mutat într-o garsonieră mică la Iași. Relația cu familia lui Radu s-a răcit mult timp. Dar încet-încet, după luni de zile și multe lacrimi, doamna Viorica a început să ne viziteze. Prima dată când a venit la noi și m-a văzut în pantaloni n-a zis nimic. Doar s-a uitat lung și a oftat.

Într-o seară, după ce băusem ceai împreună:
— Poate că am fost prea aspră cu tine… Dar mi-era frică să nu pierd ce știam eu că e bine pentru familie.

Am plâns amândouă atunci. Am iertat-o și m-am iertat și pe mine pentru toate compromisurile făcute din frică.

Acum port pantaloni când vreau și fustă când simt. Dar încă mă întreb: câte femei mai trăiesc astăzi după reguli care nu sunt ale lor? Câte dintre noi avem curajul să spunem „Ajunge!”?