Casa mea nu e moștenirea voastră: Povestea Mariei

— Nu te mai gândi la prostii, mamă, oricum casa asta tot la noi ajunge, spuse cu voce tăioasă nepoata mea, Roxana, în timp ce-și arunca geanta pe canapea. Am simțit cum mi se strânge inima. Era a treia oară luna asta când venea să mă „viziteze”, dar nu pentru mine, ci pentru a mă întreba dacă am făcut testamentul.

Mă numesc Maria și am 62 de ani. Am locuit toată viața în același cartier de la marginea Bucureștiului, într-o casă mică, dar curată, pe care am construit-o împreună cu fostul meu soț, Ion. După ce m-a părăsit pentru o femeie mai tânără, am rămas singură. N-am avut copii, iar rudele mele – sora mea Elena și copiii ei – au început să mă viziteze mai des abia după divorț. La început m-am bucurat, crezând că le pasă de mine. Dar curând am înțeles că interesul lor era altul.

— Maria, ai grijă să nu lași casa asta pe mâna statului! Să nu uiți că suntem familia ta, îmi spunea Elena cu un zâmbet fals, în timp ce îmi aranja pernele pe canapea.

În fiecare duminică, masa se umplea de voci stridente și priviri care evaluau fiecare colțișor al casei. Roxana făcea poze cu telefonul, chipurile „pentru amintiri”, iar fratele ei, Vlad, întreba mereu cât valorează terenul. Niciunul nu mă întreba cum mă simt sau dacă am nevoie de ceva. Când am avut o criză de tensiune și am ajuns la spital, nimeni nu a venit să mă vadă. Doar după ce m-am întors acasă, Elena a venit să verifice dacă „totul e în regulă”.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, stăteam la masa din bucătărie și priveam poza veche cu Ion. M-am întrebat cum ar fi fost viața mea dacă aș fi avut copii sau dacă aș fi avut curajul să plec din țară când eram tânără. Dar n-am făcut-o. Am rămas aici, cu speranța că familia va fi mereu aproape. Acum însă, simțeam că sunt doar o povară sau, mai rău, un premiu care trebuie revendicat.

Într-o zi, când Roxana a venit iar să „mă ajute” cu cumpărăturile, am auzit-o vorbind la telefon pe hol:

— Da, mamă, încă n-a murit. Dar nu cred că mai are mult… O să vezi că ne iese planul!

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am intrat în cameră și am privit-o drept în ochi.

— Roxana, crezi că nu aud? Crezi că nu văd ce faceți?

A roșit și a încercat să schimbe subiectul.

— Hai, mătușă, nu te supăra! Glumeam… Știi că te iubim!

Dar nu era iubire acolo. Era doar lăcomie și nerăbdare.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele în care am fost singură la spital sau când am plâns fără ca cineva să-mi bată la ușă. Am realizat că nu vreau ca viața mea să fie redusă la o casă și un teren. Nu vreau ca moartea mea să fie o sărbătoare pentru cei care n-au știut niciodată să mă prețuiască.

A doua zi am sunat-o pe doamna Viorica, vecina mea de peste drum. Ea are grijă de copiii din cartier și ajută mereu bătrânii singuri. I-am povestit totul printre lacrimi.

— Maria, tu meriți mai mult! Nu lăsa casa asta pe mâna celor care te-au uitat cât ai fost vie! De ce nu faci ceva bun cu ea?

Atunci mi-a venit ideea: să donez casa unei asociații care ajută femeile abuzate și bătrânii fără adăpost. Să transform locul unde am suferit atât în ceva bun pentru alții.

Am început demersurile cu un avocat. Când Elena a aflat, a venit furioasă la mine.

— Ești nebună? Cum poți să faci una ca asta? Noi suntem sângele tău!

— Sângele meu? Unde erați când aveam nevoie de voi? Unde erați când plângeam singură?

A izbucnit într-un plâns isteric și a plecat trântind ușa. Roxana m-a sunat apoi:

— O să regreți! O să rămâi singură!

Dar eram deja singură. Și pentru prima dată după mulți ani, nu mi-a mai fost frică de asta.

În ziua în care am semnat actele de donație, m-am simțit eliberată. Casa mea va deveni adăpost pentru femei care au trecut prin ce-am trecut eu: trădare, singurătate, abuz emoțional.

Acum stau pe banca din fața casei și privesc cerul senin. Vecinii mă salută cu respect și copiii din cartier îmi aduc flori de câmp.

Mă întreb: oare câți dintre noi trăim doar ca să lăsăm ceva în urmă celor care nu ne-au iubit niciodată? Nu e mai bine să dăm sens vieții noastre cât încă suntem aici?