Casa pe care am construit-o pentru visele altora

— Mamă, nu mai insista! Nu vreau să mă mut la țară, nu înțelegi? — vocea lui Vlad răsuna tăios în bucătăria mică din apartamentul lor din București. Am simțit cum mi se strânge inima. Stăteam cu mâinile pe masă, tremurând ușor, încercând să-mi adun gândurile.

Îmi amintesc și acum prima zi când am plecat din satul meu din Botoșani, cu două valize și o inimă plină de speranță. Italia părea atunci un vis frumos, o promisiune că voi putea oferi copilului meu tot ce eu nu avusesem. Ani la rând am spălat bătrâni, am curățat case străine și am dormit în camere reci, visând la ziua când mă voi întoarce acasă. În fiecare lună trimiteam bani acasă, iar Vlad îmi răspundea scurt la telefon: „Mulțumesc, mamă.”

Când a venit vremea să ridic casa, am ales cel mai frumos loc de pe deal. Am vrut să fie spațioasă, luminoasă, cu o curte mare unde să alerge nepoții mei. Am pus fiecare leu deoparte pentru ferestre mari, pentru o bucătărie ca-n reviste, pentru camerele lor. Îmi imaginam cum vom sta toți la masă duminica, cum voi găti sarmale și vom râde împreună.

Dar visul meu s-a izbit de realitatea lor. Vlad s-a căsătorit cu Irina, o fată de oraș, obișnuită cu agitația Bucureștiului. Când le-am spus că e gata casa și îi aștept acasă, Vlad a oftat adânc:

— Mamă, noi avem serviciu aici. Irina nu vrea să lase orașul. Și nici eu nu mă văd trăind la țară.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Toți anii aceia de muncă, toate nopțile în care plângeam de dorul lor… Pentru cine am făcut totul?

Am încercat să-i conving:

— Vlad, aici e liniște, aer curat… Poți lucra de acasă! Irina poate găsi ceva online…

Irina m-a privit cu răceală:

— Doamnă Maria, eu nu pot trăi fără teatru, fără cafenele… Nu mă văd printre găini și porci.

M-am simțit mică, inutilă. Casa mea era doar o clădire goală fără ei. Am început să locuiesc singură acolo. În fiecare dimineață deschideam larg ferestrele și priveam dealurile verzi, dar liniștea era apăsătoare. Vecinii mă întrebau mereu:

— Și când vin copiii?

Nu știam ce să răspund. Mă mințeam că poate la vară, poate la anul…

Într-o zi, Vlad a venit singur să mă vadă. S-a uitat lung la casă și a zis:

— E frumoasă… Dar nu simt că e a mea.

Mi-au dat lacrimile.

— Vlad, eu am muncit toată viața pentru tine…

— Știu, mamă. Dar ai muncit pentru visul tău, nu al meu.

Am rămas cu vorbele astea în minte zile întregi. Poate că am greșit. Poate că dragostea mea a fost prea apăsătoare, prea plină de sacrificii care nu i-au cerut niciodată părerea.

Într-o seară, m-am întâlnit cu vecina mea, tanti Ileana. Și ea are copiii plecați în străinătate.

— Maria, noi am crescut cu ideea că familia trebuie să stea împreună. Dar copiii noștri au alte vise…

Am oftat adânc.

— Și atunci pentru cine mai trăim?

Casa e tot acolo — mare, frumoasă și goală. Eu mă plimb prin camerele reci și mă întreb dacă nu cumva am construit-o doar ca să umplu golul din sufletul meu.

Uneori mă gândesc să o vând și să plec din nou în Italia. Alteori sper că poate într-o zi Vlad va veni cu Irina și copiii lor și vom fi iar împreună.

Dar știu că nu pot forța pe nimeni să viseze visul meu.

Mă uit la casa asta și mă întreb: oare câți dintre noi construim vieți pentru alții fără să-i întrebăm ce-și doresc cu adevărat? Oare sacrificiul e iubire sau doar o formă de egoism mascat? Voi ce credeți?