Casa tatălui meu, viața fratelui meu: O moștenire amară

— Nu e corect, tata! De ce mereu Radu? De ce nici măcar acum nu vezi cât am făcut pentru tine?
Vocea mea răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, scorojită de ani și de fum de țigară. Tata stătea la masă, cu mâinile tremurânde pe cana de ceai. Era deja bolnav de câțiva ani, iar eu eram singurul care îi aducea medicamentele, îi făcea cumpărăturile și îi schimba pansamentele. Radu, fratele meu mai mic cu trei ani, venea acasă doar la sărbători, cu o sticlă de vin scump și un zâmbet larg, ca și cum ar fi fost fiul perfect.

— Nu-i așa cum crezi tu, Mihai. Radu are și el viața lui… Tu ai ales să rămâi aici, nu te-a obligat nimeni, a murmurat tata, evitându-mi privirea.

Acele cuvinte m-au lovit mai tare decât orice palmă. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am ales? Poate că da. Poate că am ales să nu-l las singur după ce mama s-a stins de cancer, când Radu abia terminase facultatea și s-a mutat la București. Poate că am ales să-mi sacrific serile și weekendurile pentru a-i fi aproape, când el abia își amintea să mă sune de ziua mea.

Dar adevărul era că nu simțisem niciodată că am avut o alegere.

În liceu, eram mereu „fratele lui Radu”. El era cel popular, cel care câștiga olimpiadele la matematică și primea aplauze la serbări. Eu eram cel care aducea note decente și se ascundea în bibliotecă. Tata nu pierdea nicio ocazie să-mi spună: „Uită-te la fratele tău! De ce nu poți fi și tu ca el?”

După ce mama a murit, tata s-a închis în el însuși. Eu am rămas să-l îngrijesc. Radu venea rar și pleca repede. Când îl întrebam de ce nu stă mai mult, ridica din umeri:

— Mihai, am serviciu, am familie… Tu nu înțelegi cum e să ai responsabilități.

Responsabilități? M-am întrebat de atâtea ori dacă nu cumva eu eram cel responsabil pentru toți. Seara, când tata adormea greu din cauza durerilor, mă uitam pe fereastră la luminile orașului și mă întrebam cum ar fi fost viața mea dacă aș fi plecat și eu.

Anii au trecut greu. Tata s-a stins într-o dimineață rece de martie. Am rămas singur în casa copilăriei mele, cu pereții plini de fotografii vechi și cu un gol imens în suflet. Radu a venit la înmormântare cu soția lui elegantă și cu băiețelul lor blond. A plâns puțin, apoi a început să vorbească despre acte, succesiune și testament.

— Mihai, trebuie să vedem ce a lăsat tata scris. Să facem totul legal.

Am găsit testamentul într-un sertar din biroul tatei. L-am citit împreună cu notarul: „Toate bunurile mele se împart în mod egal între fiii mei, Mihai și Radu.” Atât. Nicio mențiune despre casă. Nicio recunoaștere a anilor mei de sacrificiu.

— E clar, Mihai. Vindem casa și împărțim banii. Eu nu pot să mă mut aici, iar tu… te descurci tu cumva, mi-a spus Radu fără să clipească.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Casa asta era tot ce aveam. Aici am crescut, aici am plâns după mama, aici l-am vegheat pe tata până la ultima suflare. Cum putea Radu să vorbească atât de rece?

— Tu chiar nu înțelegi nimic? Am stat aici pentru el! Tu ai fugit! Am renunțat la tot pentru tata!

Radu a ridicat din umeri:

— Fiecare cu alegerile lui. Nu e vina mea că ai rămas.

Nopțile au devenit un chin. Mă plimbam prin camerele goale și încercam să-mi imaginez viața fără acest acoperiș deasupra capului. Prietenii mei îmi spuneau să lupt pentru dreptul meu moral, dar legea era clară: casa trebuia împărțită.

Am încercat să vorbesc cu Radu:

— Lasă-mă să rămân aici! Îți dau partea ta în rate… sau găsim o soluție!

Dar el era grăbit:

— Nu pot aștepta ani de zile după banii ăștia. Am nevoie acum. Poate găsești un credit sau… poate vinzi mobila veche.

Am simțit că mă sufoc. M-am dus la cimitir și am stat ore întregi lângă mormântul părinților mei.

— Mamă… tată… chiar atât de puțin am contat pentru voi?

Într-o zi, am găsit o scrisoare veche de la mama, ascunsă între paginile unei cărți din bibliotecă:

„Mihai dragă, știu că uneori simți că nu ești văzut sau apreciat. Dar tu ești sufletul acestei case. Fără tine, totul s-ar prăbuși.”

Am plâns ca un copil. Pentru prima dată după mult timp, m-am simțit văzut.

Până la urmă, am reușit să fac un credit mic și să-i dau lui Radu partea lui. Casa a rămas goală mult timp după aceea; pereții păstrau ecoul certurilor noastre și al tăcerilor apăsătoare.

Astăzi locuiesc tot aici, dar uneori mă întreb dacă nu cumva am pierdut mai mult decât am câștigat rămânând lângă tata atâția ani. Oare sacrificiul meu a avut vreun rost? Sau suntem condamnați să repetăm greșelile părinților noștri?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Credeți că familia poate vindeca astfel de răni sau doar le adâncește?