Casele Moștenite: Povara Invizibilă a Familiei

— Nu mai pot, Livia! Nu mai pot să văd cum toți se poartă de parcă ar fi casa lor! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mă sprijineam de peretele rece al holului. Livia, verișoara mea, s-a uitat la mine cu ochii mari, surprinsă de izbucnirea mea. În sufragerie, unchiul Doru râdea zgomotos, iar mătușa Florica își făcea de cap în bucătărie, cotrobăind prin dulapuri după borcane cu dulceață.

Nu trecuseră nici două luni de când îi pierdusem pe mama și pe fratele meu într-un accident stupid de mașină. Tata murise cu doi ani înainte, iar bunica — sufletul casei — se stinsese la începutul anului. Rămăsesem singură, cu patru case moștenite și o familie care nu știa decât să tragă de mine și de bunurile mele.

— Hai, lasă, nu te mai consuma! Toți suntem familie, nu? Ce contează dacă mai iau și eu niște gem? a spus Florica, fără să se uite la mine.

Mi-am mușcat buza. Nu era vorba despre gem. Era vorba despre lipsa de respect. Despre faptul că fiecare colț al acestor case era încărcat de amintiri — bune și rele — și că fiecare pas al lor prin camerele astea mă durea ca o rană deschisă.

Când părinții mei au divorțat, eram mică. Mama a rămas în casa bunicilor din satul Ciorogârla, tata s-a mutat la oraș, într-un apartament mic din Militari. Eu făceam naveta între două lumi: una plină de miros de cozonac și flori de tei, alta rece și tăcută, cu pereți gri și televizorul mereu pornit pe știri. După divorț, rudele au început să se adune ca niște corbi în jurul nostru. Fiecare avea o părere despre ce ar trebui să facem cu casele, cu terenurile, cu via noastră.

Acum, după moartea lor, toți se simțeau îndreptățiți să vină, să stea, să folosească totul ca pe un bun comun. Nimeni nu mă întrebase dacă sunt pregătită să-i primesc. Nimeni nu-mi respecta doliul.

— Livia, tu chiar nu vezi? Nu e normal ce fac! am șoptit printre dinți.

— Știu… dar dacă le zici ceva, se supără. Și știi cum e mama taia Florica… face scandal peste tot. Mai bine lasă-i să-și facă damblaua și gata.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. De ce trebuia mereu să cedez eu? De ce trebuia să fiu eu cea care tace și înghite?

Într-o seară, după ce toți au plecat la casele lor — lăsând în urmă vase murdare și pături aruncate pe canapele — am rămas singură în casa bunicii. Am deschis dulapul ei vechi și am găsit o fotografie cu noi toți: eu, fratele meu Radu, mama și bunica. Zâmbeam larg, cu obrajii roșii de la alergat prin curte. Am izbucnit în plâns.

A doua zi dimineață, m-am trezit cu telefonul sunând insistent. Era unchiul Doru.

— Auzi, nepoată, vezi că vin mâine cu băieții să facem un grătar la țară. Să ai bere rece!

Nici măcar nu m-a întrebat dacă sunt acasă sau dacă vreau companie. Pentru el era normal să vină oricând, să se poarte ca stăpân.

Am încercat să-i spun că nu pot, că am nevoie de liniște.

— Hai măi, nu fi așa! Ce-ai pățit? De când te-ai făcut așa ursuză?

Am închis telefonul fără să-i răspund. M-am simțit vinovată imediat după aceea. Dar era prea mult.

În zilele următoare am început să primesc mesaje de la alte rude: „Când putem veni la apartamentul din București? Am nevoie să stau două nopți.” „Ai cheile de la casa din Sinaia? Vrem să mergem la schi.” „Sper că nu ai dat încă mobila bunicii! O vreau eu pentru fată.”

Toată lumea voia ceva. Nimeni nu voia să știe cum mă simt eu.

Într-o zi am cedat nervos. Am strâns toate cheile caselor într-o cutie și am plecat la notar. Am vrut să vând totul. Să scap de povara asta care mă sufoca.

Notarul, domnul Popescu — un bărbat trecut de 60 de ani, cu ochi blânzi — m-a privit lung.

— Ești sigură că asta vrei? Sunt multe amintiri aici…

— Nu mai pot! Nu mai suport presiunea familiei! Nu mai vreau să fiu doar „fata cu casele”. Vreau liniște!

A dat din cap înțelegător.

— Sfatul meu e să nu iei decizii pripite când ești încă în doliu. Vorbește cu cineva apropiat… sau poate cu un psiholog. Moștenirea nu e doar despre bunuri materiale. E și despre ce lași tu mai departe.

Am ieșit din biroul lui tremurând. Pe drum spre casă m-am gândit la toate certurile din familie: la cum mătușa Florica îi reproșa mamei mele că „nu știe să țină o casă”, la cum tata îi spunea bunicii că „ar trebui să vândă tot și să stea liniștită”, la cum Radu visa să renoveze casa veche și să o transforme într-o pensiune.

Acum eram doar eu — singură cu patru case goale și o familie care nu mă vedea decât ca pe o cheie către confortul lor temporar.

Într-o seară am avut un vis ciudat: eram copil din nou, alergam prin curtea bunicii și toți cei dragi erau acolo. Râdeam împreună, fără griji. M-am trezit plângând și am știut că nu pot vinde totul. Dar nici nu puteam continua așa.

Am decis să pun limite clare: am schimbat yala la toate casele și le-am spus rudelor că vizitele trebuie anunțate din timp și aprobate de mine. Au urmat scandaluri — telefoane furioase, mesaje pline de reproșuri:

— Cum adică nu mai putem veni când vrem? Cine te crezi?
— Ai uitat cine te-a crescut?
— O să rămâi singură toată viața dacă te porți așa!

Am plâns mult după fiecare ceartă. Dar încet-încet am început să respir din nou. Am început să merg la terapie și să învăț că nu e vina mea că familia mea nu știe limitele. Că pot onora memoria celor dragi fără să las pe oricine să calce peste sufletul meu.

Astăzi încă port povara acestor case — dar nu mai las pe nimeni să intre fără permisiunea mea. Încerc să transform fiecare cameră într-un loc al vindecării, nu al conflictului.

Mă întreb uneori: oare câți dintre noi trăim cu moșteniri care ne apasă sufletul? Oare câți avem curajul să spunem „ajunge” atunci când familia uită că suntem oameni, nu doar administratori de bunuri?