Cât valorează sacrificiul unui părinte?

— De ce nu mă întrebi niciodată dacă am nevoie de ceva? vocea tatălui meu, Vasile, a spart liniștea din bucătăria mică, unde aburii ciorbei se amestecau cu mirosul greu al tăcerii dintre noi. M-am oprit cu lingura la jumătatea drumului spre gură, simțind cum mi se strânge stomacul. Nu știam ce să răspund. Niciodată nu vorbisem despre bani cu el. Pentru mine, tata era mereu acolo, cu mâinile lui crăpate de muncă și ochii obosiți, dar niciodată nu mi-a cerut nimic.

— Ce vrei să spui? am întrebat încet, evitând să-l privesc.

— Nimic… doar că uneori mă întreb dacă știi cât e pensia mea. Sau dacă te-ai gândit vreodată că poate nu-mi ajunge, a continuat el, cu vocea tremurândă.

Am simțit cum mă năpădește rușinea. Aveam 34 de ani, un job decent la o firmă de IT din București, chirie plătită la timp, ieșiri cu prietenii la bere în fiecare vineri. Dar niciodată nu m-am întrebat dacă tata, rămas singur după ce mama a murit acum cinci ani, se descurcă cu banii. Am presupus că e treaba lui.

Totul a început cu o discuție la birou. Colegul meu, Radu, povestea cum îi duce mamei sale cumpărături în fiecare weekend și îi plătește facturile. Altul, Sorin, spunea că îi trimite tatălui bani lunar la țară. Atunci m-au întrebat direct:

— Dar tu? Îl ajuți pe al tău?

Am dat din umeri și am schimbat subiectul. Dar întrebarea lor a rămas ca un spin în mintea mea. Seara aceea am sunat acasă și am zis că vin pe la tata în weekend. Nu mai fusesem de două luni.

Când am ajuns, l-am găsit pe Vasile stând la masa din bucătărie, cu radioul vechi bâzâind știri despre scumpiri și pensii mici. Avea o privire pierdută și mâinile lui mari tremurau ușor când își turna ceaiul.

— Ce faci, tată? am încercat să par vesel.

— Ce să fac… mă uit la știri. Iar au mărit prețurile la gaze. O să trebuiască să mai pun un pulover iarna asta, a zis el zâmbind forțat.

Am râs scurt, dar în sufletul meu s-a făcut frig. Am schimbat vorba repede, dar discuția despre bani a plutit între noi ca un nor greu.

Seara, după cină, tata a scos dintr-un sertar o cutie veche de pantofi. A deschis-o încet și mi-a arătat câteva facturi neplătite și o listă scrisă cu pixul: „Lapte – 7 lei; Pâine – 3 lei; Medicamente – 120 lei; Gaz – 210 lei…”.

— Nu vreau să-ți cer nimic, dar uite… Asta e realitatea mea acum. Pensia mea e 1.400 de lei pe lună. După ce plătesc tot, mai rămân cu vreo 200 de lei pentru mine. Nu mă plâng… doar că uneori mi-e greu.

M-am simțit mic și vinovat. Mi-am amintit cum tata lucra două schimburi ca șofer pe autobuz când eram mic, ca să avem tot ce ne trebuie. Cum venea acasă târziu, cu mâinile înghețate iarna și cu ochii roșii de oboseală. Cum nu s-a plâns niciodată.

— De ce nu mi-ai spus? am întrebat aproape șoptit.

— Pentru că e rușinos să ceri ajutorul copilului tău. Eu sunt tatăl tău… ar fi trebuit să pot să te ajut eu pe tine toată viața.

Am simțit cum îmi dau lacrimile. Am vrut să-l iau în brațe, dar m-am oprit. Între noi era o distanță pe care nu știam cum s-o trec.

— Tată… îmi pare rău că n-am știut. Promit că o să te ajut de acum înainte.

A dat din cap și a zâmbit trist.

— Nu vreau bani de la tine. Vreau doar să știu că-ți pasă.

În noaptea aceea n-am dormit aproape deloc. M-am gândit la toți anii în care am fost prea ocupat cu viața mea ca să văd cât de mult se sacrificase tata pentru mine. La toate momentele în care i-am spus că sunt prea obosit sau prea ocupat ca să vin acasă. La toate dățile când am uitat ziua lui sau când i-am răspuns în doi peri la telefon.

A doua zi dimineață am făcut cafeaua și am stat împreună la masă. Am vorbit despre mama, despre vremurile când eram copil și mergeam împreună la pescuit pe lacul din satul bunicilor. Tata a râs pentru prima dată sincer după mult timp.

— Știi ce mi-ar plăcea? Să mergem iar la pescuit într-o zi, a zis el.

— Mergem! am spus hotărât.

Am plecat spre București cu sufletul greu, dar hotărât să schimb ceva. În fiecare lună îi trimit acum bani tatei, dar mai important — îl sun aproape zilnic și merg acasă cât pot de des. Încerc să repar anii pierduți în tăcere și indiferență.

Uneori mă întreb: câți dintre noi uităm cât valorează sacrificiul părinților noștri? Cât timp trebuie să treacă până să ne dăm seama că dragostea lor nu are preț? Poate că nu e niciodată prea târziu să ne întoarcem acasă.