Căutarea Anei pentru blenderul perfect: între dorință, dezamăgire și adevăruri de familie

— Nu mai ai răbdare nici măcar să citești eticheta, Ana? Vocea mamei mele răsuna peste rafturile pline cu electrocasnice, în timp ce eu țineam strâns în brațe cutia cu blenderul pe care îl visam de luni întregi. Mă uitam la ea, încercând să-mi ascund nerăbdarea sub o mască de calm. Dar adevărul era că mă simțeam ca un copil prins cu mâna în borcanul cu dulceață.

— Mamă, știu ce fac. Am citit recenziile online, e cel mai bun la prețul ăsta! am spus, încercând să-mi impun vocea printre zumzetul oamenilor care se înghesuiau la promoții.

— Și dacă mâine îl găsești la jumătate de preț? Sau dacă nu merge cum trebuie? Tu mereu te grăbești, Ana… Mereu vrei totul acum! a oftat ea, cu acea privire care mă făcea să mă simt din nou mică, nepricepută.

Am ignorat-o și am pornit spre casă, cu inima bătându-mi nebunește. Era o zi de sâmbătă, iar hipermarketul era plin de oameni grăbiți, familii certându-se pe lista de cumpărături și copii alergând printre rafturi. M-am strecurat printre ei, cu gândul doar la smoothie-urile perfecte pe care urma să le fac.

La casă, vânzătoarea mi-a zâmbit absent:

— Aveți card de fidelitate?

— Nu, mulțumesc, am răspuns repede, nerăbdătoare să scap de tot procesul.

Am plătit și am ieșit afară, unde mama mă aștepta cu o privire tăioasă.

— Ai dat 400 de lei pe un blender. Sper să nu regreți.

Am oftat și am urcat în mașină. Drumul spre casă a fost tăcut. În mintea mea, însă, se derulau toate rețetele pe care urma să le încerc. Îmi imaginam deja cum îi voi impresiona pe toți la următoarea masă în familie.

Ajunsă acasă, am desfăcut cutia cu mâinile tremurânde. Blenderul era frumos, lucios, exact ca în poze. L-am pus pe blat și am început să-l asamblez. Mama mă privea din prag, cu brațele încrucișate.

— Să nu spui că nu te-am avertizat dacă nu merge cum trebuie.

— Mamă, te rog! Lasă-mă să mă bucur!

Am pus fructele în vas și am apăsat butonul. Nimic. Am încercat din nou. Tot nimic. Am verificat priza. Totul părea în regulă. Am început să simt cum mi se urcă sângele la cap.

— Vezi? Mereu te grăbești! Mereu vrei totul repede! a izbucnit mama.

— Poate e un defect de fabricație! Nu e vina mea!

— Nu e vina ta niciodată… Dar niciodată nu asculți!

Am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi. Am fugit în cameră și am trântit ușa. M-am prăbușit pe pat și am început să plâng. Nu era doar despre blender. Era despre toate momentele în care mama nu m-a lăsat să iau decizii singură. Despre toate certurile noastre din ultimii ani, despre faptul că tata plecase când aveam doisprezece ani și mama rămăsese singură cu mine și fratele meu mai mic, Vlad.

În seara aceea, Vlad a venit la mine în cameră.

— Ce-ai pățit?

— Nimic… Blenderul nu merge. Și mama iar m-a certat.

— Las-o… Știi că așa e ea. Dar poate chiar are dreptate uneori.

L-am privit furioasă.

— Tu de partea cui ești?

— De partea ta! Dar poate ar trebui să asculți mai mult…

Am rămas singură cu gândurile mele. A doua zi dimineață, m-am trezit devreme și am intrat pe site-ul hipermarketului. Pe prima pagină trona un anunț uriaș: „Reduceri la electrocasnice! Blenderul X – 50% reducere!” Am simțit cum mi se strânge stomacul. Același blender era acum 200 de lei mai ieftin.

Am coborât la bucătărie unde mama făcea cafeaua.

— Ai văzut oferta? m-a întrebat fără să ridice privirea din ceașcă.

— Da… Am văzut.

— Poate data viitoare ai să mă asculți.

Nu i-am răspuns. Am luat blenderul defect și m-am dus la magazin să-l returnez. La serviciul clienți era coadă mare. În fața mea, o femeie se certa cu angajata pentru o tigaie zgâriată. Când mi-a venit rândul, am explicat calm problema. Fata de la ghișeu mi-a spus:

— Îl putem schimba sau vă putem da banii înapoi.

Am ales banii. Cu ei în mână, m-am dus direct la raft și am luat același blender, dar la preț redus. Când am ajuns acasă, mama m-a privit lung.

— Ai avut noroc…

— Sau poate am avut parte de o lecție scumpă…

În acea seară am făcut primul smoothie pentru toată familia. Vlad a râs:

— E bun… dar cred că-i lipsește ceva: puțină răbdare!

Am râs și eu, dar în sufletul meu simțeam un gol ciudat. Nu era doar despre bani sau despre blender. Era despre faptul că nu reușeam niciodată să-mi găsesc locul între dorința de independență și nevoia de aprobare din partea mamei.

În zilele următoare am început să observ cât de mult mă afectează fiecare critică a ei. Orice decizie pe care o luam era umbrită de teama că voi greși și că ea va avea dreptate din nou. Într-o seară, după ce Vlad adormise și mama citea la bucătărie, m-am așezat lângă ea.

— Mamă… De ce nu ai încredere în mine?

A lăsat cartea jos și m-a privit lung.

— Pentru că mi-e teamă să nu suferi cum am suferit eu… Pentru că vreau să te protejez de greșeli.

— Dar dacă nu le fac eu… cum o să învăț?

A oftat și mi-a luat mâna în a ei.

— Poate ai dreptate… Poate ar trebui să te las să greșești mai des.

În noaptea aceea am adormit cu sufletul mai ușor. Poate că viața nu e despre a avea mereu dreptate sau despre a face totul perfect din prima. Poate că e despre a-ți permite să greșești și despre a găsi curajul să te ridici după fiecare dezamăgire.

Mă întreb: câți dintre noi trăim cu teama de a greși doar pentru că cineva drag ne-a spus mereu „Ți-am zis eu”? Oare când vom avea curajul să ne ascultăm propriile dorințe fără teamă?