Căutarea iubirii printre umbrele orașului: Povestea mea și a surorii mele, Oana

— Nu mai pot, Oana! Nu mai pot să merg la încă o întâlnire aranjată de tine! am izbucnit într-o seară, trântind ușa apartamentului nostru mic din București. Ploua mărunt afară, iar stropii băteau ritmic în geamuri, ca și cum orașul însuși ar fi vrut să-mi țină isonul.

Oana s-a uitat la mine cu ochii ei mari, negri, plini de determinare. — Hai, Roxana, nu te mai plânge! Doar știi că bunica Maria nu ne va lăsa în pace până nu te vede măritată. Și, sincer, cred că ai nevoie de cineva care să-ți aducă zâmbetul pe buze. Eu mă descurc, dar tu… tu te ascunzi mereu după cărți și seriale.

Am oftat adânc. Avea dreptate într-un fel. De când tata a plecat de acasă și mama s-a închis în lumea ei de griji și facturi neplătite, eu am preferat să mă refugiez în povești fictive decât să risc să fiu rănită în realitate. Dar Oana era opusul meu: mereu în centrul atenției, mereu cu zâmbetul pe buze, mereu cu un nou admirator la braț.

— Roxana, hai să încercăm încă o dată. Promit că de data asta va fi diferit! Mâine mergem la cafeneaua aia nouă din centru. Am auzit că e plină de tipi interesanți. Poate chiar îl găsim pe „el”.

Am vrut să refuz, dar imaginea bunicii Maria, cu privirea ei tăioasă și vorbele ei răsunând în minte — „La 28 de ani eram deja mamă! Ce aștepți? Să treacă viața pe lângă tine?” — m-a făcut să cedez.

A doua zi, am intrat în cafenea cu inima cât un purice. Oana era deja acolo, râzând zgomotos cu doi băieți necunoscuți. M-a tras lângă ea și mi-a șoptit:

— Ăsta e Vlad. E medic rezident. Și celălalt e prietenul lui, Paul, arhitect. Hai, Roxana, fă cunoștință!

M-am simțit ca un animal scos la vânzare. Vlad era politicos, dar părea mai interesat de Oana decât de mine. Paul vorbea doar despre clădiri și proiecte. Am încercat să intru în discuție, dar simțeam că nu aparțin acolo.

După încă două ore de conversații forțate și zâmbete false, am ieșit afară sub pretextul că trebuie să sun pe cineva. Am rămas pe trotuar privind luminile orașului reflectate în bălți. M-am întrebat dacă nu cumva problema era la mine — poate nu eram suficient de interesantă sau de frumoasă.

Seara aceea s-a repetat sub alte forme: Oana mă trăgea după ea prin cluburi zgomotoase unde nu puteam nici măcar să ne auzim gândurile; la petreceri unde toți păreau să se cunoască între ei și eu eram mereu „sora mai mică a Oanei”.

Acasă, certurile au început să apară din ce în ce mai des.

— Nu vrei să fii fericită! Nu faci niciun efort! mi-a strigat Oana într-o noapte.

— Poate că fericirea nu se găsește la comandă! Poate că nu vreau să mă mărit doar ca să-i fac pe plac bunicii!

— Dar tu nici nu încerci! Nici nu știi ce vrei!

Am izbucnit în plâns. M-am simțit singură chiar dacă eram înconjurată de oameni. Mama ne privea neputincioasă din pragul ușii bucătăriei, iar bunica Maria suna aproape zilnic cu aceleași întrebări:

— Ai găsit pe cineva? Când vii cu el acasă?

Într-o zi, după o altă întâlnire eșuată, am mers singură în parc. M-am așezat pe o bancă și am privit copiii jucându-se sub privirile atente ale părinților. Lângă mine s-a așezat o femeie în vârstă care citea o carte veche.

— E greu să fii tânăr azi, nu-i așa? m-a întrebat ea fără să ridice privirea.

Am zâmbit trist. — Toată lumea vrea ceva de la tine. Să fii într-un fel anume, să faci anumite alegeri… Dar nimeni nu te întreabă ce vrei tu cu adevărat.

Femeia a închis cartea și m-a privit blând. — Să nu uiți niciodată: viața ta e doar a ta. Nu trăi pentru alții.

Cuvintele ei m-au urmărit zile întregi.

Într-o seară, când Oana a venit acasă cu încă o propunere de întâlnire, i-am spus hotărât:

— Gata! Nu mai vreau! Nu mai pot trăi după dorințele altora! Dacă va fi să iubesc pe cineva, va fi pentru că așa simt eu, nu pentru că trebuie!

Oana s-a uitat la mine surprinsă și pentru prima dată am văzut o umbră de îndoială în ochii ei.

— Poate ai dreptate… Poate că nici eu nu știu ce caut cu adevărat.

Am stat amândouă tăcute mult timp. Pentru prima dată am simțit că suntem cu adevărat surori — două suflete rătăcite într-un oraș mare, încercând să găsească sensul printre presiunile familiei și propriile frici.

Acum privesc spre viitor cu mai mult curaj. Poate că dragostea nu vine când vrei tu sau când vor alții pentru tine. Poate că trebuie doar să ai răbdare și să fii sincer cu tine însuți.

Mă întreb: câți dintre noi trăim viețile altora fără să ne dăm seama? Câți avem curajul să spunem „nu” atunci când toată lumea așteaptă un „da”? Voi ce ați face în locul meu?