Cinci ani de tăcere: Între familie și dreptate

— Ilinca, nu mai pot, trebuie să vorbim acum! vocea lui Vlad a spart liniștea din bucătărie, unde stăteam cu ochii închiși, încercând să-mi adun gândurile. Era trecut de miezul nopții, dar știam că nu voi dormi nici în seara asta.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat, deși știam răspunsul.

— Mama ta m-a sunat din nou. A spus că dacă nu cerem banii înapoi de la ai mei, ea nu mai vrea să audă de noi. Ilinca, nu mai pot trăi așa.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. De cinci ani, de când am împrumutat părinților lui Vlad 30.000 de euro ca să nu-și piardă casa, viața noastră s-a transformat într-un câmp de luptă tăcut. La început am crezut că e un gest firesc — suntem familie, ne ajutăm între noi. Dar timpul a trecut, banii nu s-au întors niciodată, iar fiecare Crăciun sau aniversare a devenit un prilej de tăcere apăsătoare.

Mama mea, Elena, nu a uitat nicio clipă. „Nu e vorba doar de bani, Ilinca! E vorba de respect! Cum să lași așa ceva? Dacă era invers, tu crezi că ți-ar fi iertat cineva datoria?” îmi repeta aproape zilnic. Și poate avea dreptate. Dar Vlad… Vlad era tot mai obosit, tot mai resemnat.

— Ilinca, ai mei nu au de unde să dea banii înapoi. Tata abia se ține pe picioare după infarctul ăla… Mama abia dacă mai poate lucra la croitorie. Ce vrei să fac? Să-i dau în judecată? Să-i umilesc?

M-am ridicat brusc și am început să plimb cana de ceai între palme. — Nu vreau să-i umilim. Dar nici nu pot trăi cu sentimentul că am fost fraierii familiei. Că toți profită de noi pentru că suntem „buni”.

Vlad a oftat și a ieșit pe balcon. L-am privit cum își aprinde o țigară și mi-am amintit cum era la început: vesel, optimist, mereu cu o glumă pregătită. Acum era doar o umbră a acelui bărbat.

A doua zi dimineață, mama m-a sunat din nou. — Ilinca, nu te mai lăsa călcată în picioare! Dacă nu faci ceva, eu mă dezic de voi! Ai auzit?

— Mamă, te rog… Nu e atât de simplu.

— Ba da! Ori ei, ori noi!

Am închis telefonul tremurând. M-am uitat la poza de pe perete: eu și Vlad la nuntă, zâmbind larg, fără griji. Unde dispăruse fericirea aia?

Seara am mers la părinții lui Vlad. Casa lor mirosea a vechi și a ceai de tei. Soacra mea, Maria, m-a întâmpinat cu ochii roșii.

— Ilinca… Știu de ce ați venit. Nu avem cum să vă dăm banii acum. Poate peste un an sau doi… Dar dacă vreți să ne luați casa…

— Nu vrem casa voastră! am izbucnit eu. Vrem doar să știm că nu ne-ați uitat sacrificiul.

Tata-socru s-a ridicat greu din fotoliu. — Fata mea, dacă aș putea să muncesc din nou ca pe vremuri… Dar uite-mă! Sunt un bătrân bolnav care abia se mișcă.

Vlad a pus mâna pe umărul meu. — Ilinca, te rog… Hai să-i lăsăm în pace.

În drum spre casă am plâns în tăcere. M-am gândit la toate serile în care mama îmi spunea că sunt slabă, că nu știu să-mi apăr familia. La toate momentele în care Vlad mă ruga să-l înțeleg și să-l las să-și protejeze părinții.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Vlad — „Nu vezi că mă distrugi cu presiunea asta?!” — am plecat la mama fără să-i spun nimic. Am găsit-o stând la masa din bucătărie, cu ochii pierduți în gol.

— Mamă… Nu mai pot. Simt că mă rup între voi toți și nu mai știu cine sunt.

A oftat adânc și mi-a luat mâinile în ale ei. — Ilinca, tu decizi ce fel de om vrei să fii: unul care se lasă călcat în picioare sau unul care luptă pentru dreptate.

Am plecat acasă mai confuză ca niciodată. În noaptea aceea am visat că eram într-o cameră fără uși sau ferestre și toți strigau la mine: „Alege! Alege!”

Au trecut luni întregi fără nicio rezolvare. Relația cu Vlad s-a răcit; ne vedeam doar dimineața la cafea și seara când ne culcam spate-n spate. Mama nu mai venea pe la noi. Părinții lui Vlad mă priveau cu vinovăție când ne întâlneam întâmplător la piață.

Într-o zi, Vlad mi-a spus: — Ilinca, dacă vrei să divorțăm ca să-ți fie mai ușor cu mama ta… Spune-mi acum.

M-am uitat la el șocată. — Nu asta vreau! Vreau doar să simt că nu sunt singură în povestea asta!

A tăcut mult timp înainte să răspundă: — Și eu mă simt singur.

În acea seară am stat împreună pe canapea pentru prima dată după mult timp și am vorbit ore întregi despre tot ce ne doare. Am plâns amândoi. Am decis să mergem la terapie de cuplu.

Nu știu dacă vom primi vreodată banii înapoi sau dacă mama va accepta vreodată decizia noastră de a ierta datoria. Dar știu că trebuie să aleg ce contează mai mult pentru mine: liniștea sufletului sau dreptatea absolută?

Oare câți dintre voi ați trecut printr-o astfel de dilemă? Ce ați fi ales: familia sau dreptatea?