Culegi ce semeni: O lună de orez și tăcere

— Nu mai avem nevoie de atâtea prostii, Maria! Orezul e suficient pentru o lună, ce atâta risipă? Rareș ridica vocea, cu ochii aprinși de supărare, în timp ce eu stăteam în mijlocul bucătăriei, cu lista de cumpărături strânsă în pumn. Mirosea a ceapă prăjită și a nervi întinși la maximum. Copiii, Ilinca și Vlad, se uitau la noi din prag, cu ochii mari, neînțelegând de ce părinții lor se ceartă iar.

— Rareș, nu poți hrăni doi copii în creștere doar cu orez! Nu suntem la armată! am răspuns, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Dar el deja își pusese haina și ieșise trântind ușa. M-am prăbușit pe scaun și am simțit cum furia îmi clocotește în vene. Mereu era vorba de bani. Mereu el știa mai bine. Mereu eu trebuia să mă adaptez.

În acea seară, după ce copiii au adormit, m-am uitat la punga mare de orez din cămară. O idee nebunească mi-a încolțit în minte: dacă tot crede că e suficient, să-l las să vadă cum e. Să simtă pe pielea lui. A doua zi dimineață, când Rareș a coborât la micul dejun, l-am întâmpinat cu un bol aburind de orez simplu.

— Poftim, dragule. Doar orez. Cum ai zis tu.

M-a privit lung, neîncrezător.

— Glumești?

— Nu. Ai spus că e suficient pentru toți. Să vedem.

A râs scurt, dar am văzut cum i s-au încordat maxilarele. A mâncat fără să scoată un cuvânt. Copiii au primit omletă și legume, dar pentru el am pus doar orez. În fiecare zi, același ritual: dimineața, la prânz și seara. Orez fiert, orez cu puțină sare, orez rece din frigider.

La început a încercat să ignore situația. Apoi a început să comenteze:

— Maria, nu e normal ce faci.

— Nici să crezi că poți hrăni familia cu 200 de lei pe lună nu e normal.

După o săptămână, Rareș era irascibil și abătut. Îl vedeam cum se uită lung la farfuriile copiilor sau cum adulmeca mirosul de ciorbă din bucătărie. Într-o seară, l-am surprins încercând să-și pună niște brânză peste orez.

— Nu! am strigat. Doar orez ai zis!

A izbucnit:

— Maria, nu mai pot! Ești nebună? Ce vrei să dovedești?

— Vreau să vezi cum e când nu asculți și nu respecți munca mea! Vreau să simți ce simt eu când trebuie să mă descurc cu nimic!

Copiii au început să ne evite. Ilinca s-a închis în camera ei, iar Vlad a început să plângă noaptea. Mama mea m-a sunat:

— Ce se întâmplă la voi? Ilinca mi-a spus că tata nu mai mănâncă normal…

— E o lecție pentru el, mamă.

— Și pentru copii? Pentru tine?

Am tăcut. Începusem să mă simt vinovată. Dar nu puteam da înapoi. Rareș devenise tot mai retras. Nu mai râdea cu copiii, nu mai povestea nimic la masă. Într-o zi l-am găsit stând pe întuneric în sufragerie.

— Maria… am greșit. Dar nu merit asta. Nici copiii nu merită.

Am simțit un nod în gât. M-am așezat lângă el.

— Nici eu nu merit să fiu mereu ignorată și subapreciată.

A oftat adânc.

— Știu… Dar răzbunarea asta nu ne ajută pe niciunul.

Am plâns amândoi în liniște. În acea noapte am dormit împreună pentru prima dată după mult timp. Dimineața am făcut clătite pentru toată familia și am stat toți patru la masă ca odinioară.

Dar ceva rămăsese nespus între noi. Rareș era mai atent la cheltuieli, dar și mai prezent acasă. Eu eram mai deschisă la discuții despre bani, dar încă mă temeam că totul s-ar putea repeta.

Uneori mă întreb dacă răzbunarea mea a fost soluția sau doar un alt mod de a adânci prăpastia dintre noi. Poate că adevărata lecție era despre iertare și comunicare… Dar voi ce credeți? Merită uneori să-i faci pe ceilalți să simtă pe pielea lor sau doar ne rănim mai tare unii pe alții?