Dă-mi casa ta, mamă – Povestea unei trădări și a luptei pentru propriul adăpost

— Mamă, nu mai are rost să tot amâni. E doar o semnătură, nu-ți cere nimeni să pleci din casă!
Vocea lui Lucian răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mâinile îmi tremurau pe ceașcă, iar inima bătea ca o pasăre prinsă în colivie. Îl priveam peste masă, încercând să-mi adun curajul.
— Lucian, casa asta e tot ce am. Nu pot… Nu pot să semnez.
A oftat, s-a ridicat brusc și a început să se plimbe nervos prin cameră.
— Mamă, nu înțelegi! Dacă nu treci casa pe numele meu, nu pot lua creditul pentru afacerea aia. E doar o formalitate, rămâi aici cât vrei!
M-am uitat la el și am văzut în ochii lui ceva ce nu mai recunoșteam: nerăbdare, poate chiar dispreț. Mi-am amintit de băiatul cu genunchii juliți care venea plângând la mine după ce cădea cu bicicleta. Unde dispăruse copilul acela?

Casa din Dristor nu era doar niște pereți și o ușă veche care scârțâia la orice adiere. Era locul unde am crescut împreună cu soțul meu, Ion, unde am plâns și am râs, unde am făcut cozonaci de Crăciun și am ascultat ploaia bătând în geamuri în nopțile lungi de iarnă. După ce Ion s-a stins, casa a devenit singura mea ancoră.

Dar Lucian nu vedea decât o proprietate. O garanție pentru un credit. O șansă la „viața pe care o merită”, cum îi place să spună.

În fiecare zi, presiunea creștea. Mă suna, venea pe la mine, îmi aducea flori sau prăjituri ca să mă îmbuneze, apoi ridica tonul când vedea că nu cedez. Sora lui, Mihaela, s-a distanțat de ani buni după ce s-a mutat la Cluj. „Nu mă bag între voi”, mi-a spus la telefon, cu voce stinsă. „E casa ta, fă cum simți.”

Într-o seară ploioasă de aprilie, Lucian a venit iar. Era ud leoarcă și nervos. A trântit ușa și a început să țipe:
— Toată viața ai făcut numai cum ai vrut tu! Acum e rândul meu!
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am încercat să-i explic că mi-e frică. Că văd la televizor bătrâni dați afară din casele lor, păcăliți de propriii copii sau nepoți. Că nu vreau să ajung pe drumuri.
— Nu sunt ca alții! Eu sunt fiul tău!
— Tocmai asta mă doare cel mai tare…
A tăcut și m-a privit lung. Pentru o clipă am crezut că va plânge. Dar s-a întors și a plecat fără să mai spună nimic.

Zilele treceau greu. Vecina mea, tanti Florica, mă întreba mereu dacă sunt bine. „Ai grijă, Viorico, copiii din ziua de azi nu mai știu ce-i respectul”, îmi șoptea când ne întâlneam la piață. Îi zâmbeam trist și schimbam vorba.

Într-o dimineață am găsit în cutia poștală o scrisoare de la notar: „Viorica Popescu este invitată să se prezinte pentru perfectarea actului de donație.” Am simțit că mă prăbușesc. Lucian făcuse deja programarea fără să mă întrebe.

Am sunat-o pe Mihaela plângând:
— Mihaela, nu mai pot! Fratele tău vrea să-mi ia casa…
A tăcut mult timp.
— Mamă… dacă nu vrei, nu semna! Oricât te-ar presa, e dreptul tău.
— Dar dacă se supără? Dacă nu mai vorbește cu mine?
— Atunci poate că n-a meritat niciodată casa asta…

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am plimbat prin fiecare cameră, am atins pereții, am privit fotografiile vechi cu Ion și copiii mici. M-am întrebat dacă am fost o mamă bună sau dacă undeva am greșit atât de tare încât fiul meu mă vede acum ca pe un obstacol.

A doua zi dimineață, Lucian a venit hotărât:
— Hai la notar! Nu mai suport circul ăsta!
M-am uitat la el și i-am spus încet:
— Nu vin nicăieri.
A rămas blocat.
— Cum adică?
— Nu pot să-ți dau casa asta cât sunt în viață. Dacă vrei să nu mă mai vezi niciodată, e alegerea ta.
A izbucnit:
— Ești egoistă! Toată viața ai ținut cu Mihaela!
— Nu e adevărat… Dar casa asta e sufletul meu.
A plecat trântind ușa.

Au urmat zile de tăcere grea. Mâncam singură la masă, ascultam radioul încet și mă uitam pe geam la copiii vecinilor jucându-se în fața blocului. M-am întrebat dacă voi rămâne singură până la sfârșit.

Într-o duminică, Mihaela m-a sunat:
— Vin acasă weekendul viitor. Stai liniștită.
Când a intrat pe ușă, m-a strâns tare în brațe.
— Mamă, ai făcut bine că ai rezistat. Casa asta e a ta cât trăiești tu!
Am plâns amândouă mult timp.

Lucian n-a mai venit luni întregi. Mi-e dor de el, dar nu pot să renunț la liniștea mea pentru promisiuni goale. Poate într-o zi va înțelege că dragostea nu se măsoară în acte notariale.

Mă întreb adesea: oare cât valorează o mamă pentru copilul ei? Și dacă dragostea se pierde printre hârtii și interese, ce ne mai rămâne nouă, celor bătrâni?