De ce ai adus pe lume un copil, dacă nu ai timp să-l iubești?

— Nu înțeleg, Ana, de ce ați ales să faceți un copil acum, când nici măcar nu aveți timp să luați cina împreună, am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce o priveam cum își verifica emailurile pe telefon, deși era deja aproape de miezul nopții.

Ana a oftat adânc, fără să ridice privirea. — Mamă, nu e așa simplu. Nu poți să-ți planifici viața perfect. Am vrut un copil. Și cariera e importantă. Nu vreau să renunț la niciuna.

Radu, ginerele meu, a intrat în sufragerie cu laptopul sub braț. — Elena, nu vrem să-l neglijăm pe Vlad. Dar trebuie să muncim. Nu trăim vremurile voastre, când era suficient un singur salariu.

Am simțit cum mă sufoc între pereții acelei sufragerii moderne, cu mobila minimalistă și lumina rece. M-am uitat la Vlad, nepotul meu de doar un an și jumătate, care se juca singur pe covor cu o mașinuță de plastic. Bona, doamna Mariana, îl supraveghea discret din colț, cu ochii obosiți și blânzi.

Mi-am amintit de copilăria Anei. Cum îi făceam clătite duminica dimineața și îi citeam povești până adormea cu capul pe genunchii mei. Cum îi ștergeam lacrimile când cădea și îi pansam genunchii juliți. Acum, totul părea atât de departe.

— Ana, Vlad are nevoie de voi. Nu doar de haine scumpe și jucării inteligente. Are nevoie să-i simtă mirosul mamei, să-i audă vocea când adoarme, am spus încet, aproape șoptit.

Ana s-a ridicat brusc. — Mamă, nu vreau să mai aud! Toată viața mi-ai spus că trebuie să fiu independentă, să nu depind de un bărbat sau de nimeni altcineva. Acum că am reușit, nu e bine nici așa?

M-am simțit vinovată. Poate am greșit când am împins-o mereu spre performanță, spre diplome și joburi bune. Poate am uitat să-i spun că dragostea nu se măsoară în realizări profesionale.

Radu a încercat să detensioneze atmosfera. — Elena, Mariana are grijă excelent de Vlad. Îl iubește ca pe propriul copil. Și noi încercăm să petrecem timp cu el cât putem.

— Dar nu e același lucru! am izbucnit eu. Copilul simte când părintele e absent. Și absența asta doare mai tare decât orice lipsă materială.

Seara s-a terminat cu uși trântite și lacrimi ascunse sub pernă. Am plecat târziu acasă, cu sufletul greu.

Zilele au trecut la fel: Ana și Radu plecau devreme la birou, Mariana venea la opt fix și prelua comanda casei. Vlad se obișnuise deja cu rutina: micul dejun cu bona, plimbare în parc cu bona, somnul de prânz cu bona. Seara, părinții ajungeau obosiți și iritați; uneori îl pupau pe frunte înainte să adoarmă, alteori nici atât.

Într-o duminică ploioasă am venit mai devreme decât de obicei. Mariana era în bucătărie și plângea încet, crezând că nu o vede nimeni.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat-o îngrijorată.

— Doamnă Elena… Vlad a început să-mi spună „mama”. Știu că nu e bine… dar ce pot face? Eu îl iubesc ca pe al meu… dar nu sunt mama lui…

M-a strâns inima. Am mers la Vlad și l-am luat în brațe. M-a privit cu ochii lui mari și sinceri și mi-a zâmbit larg.

Seara aceea am decis să vorbesc din nou cu Ana. Am așteptat-o până a ajuns acasă, târziu ca de obicei.

— Ana, trebuie să vorbim serios. Vlad are nevoie de tine. Nu poți delega maternitatea unei bone oricât ar fi ea de bună.

Ana s-a prăbușit pe canapea și a început să plângă în hohote.

— Nu știu ce să fac! Simt că pierd totul: copilul meu, relația cu Radu… Dar dacă renunț la job acum, tot ce am construit se duce pe apa sâmbetei! Cum pot să fiu mamă bună și femeie de carieră?

Am luat-o în brațe și am plâns împreună. Pentru prima dată după mult timp am simțit că suntem din nou mamă și fiică.

— Poate că răspunsul nu e nici alb, nici negru… Poate trebuie doar să găsești un echilibru. Să-ți asculți copilul înaintea șefului sau a deadline-ului…

În următoarele luni Ana a început să-și reducă programul la birou. A cerut work from home două zile pe săptămână și a început să-l ducă ea pe Vlad în parc. Radu a încercat și el să vină mai devreme acasă măcar o dată pe săptămână.

Nu e perfect. Sunt zile când totul pare imposibil și când Vlad încă aleargă spre Mariana înaintea părinților lui. Dar văd schimbarea: zâmbetul lui când Ana îl ia în brațe sau când Radu îi citește o poveste seara.

Mă întreb adesea: oare generația lor va reuși vreodată să găsească echilibrul între muncă și familie? Sau vom continua să creștem copii care-și spun „mama” bonei? Ce credeți voi: există o cale de mijloc sau sacrificiul e inevitabil?