Două săptămâni cu nepoata mea și o acuzație care mi-a frânt inima

— Nu-i da apă plată, mamaie! Doar lapte praf, ai înțeles? Și nu o lăsa să doarmă pe burtică, că așa a zis pediatra! — vocea Ioanei, nora mea, răsuna din telefon cu o nervozitate pe care nu i-o cunoșteam. Era trecut de miezul nopții, iar eu țineam în brațe un ghemotoc de fetiță cu ochii mari și umezi, care plângea de parcă lumea ei se sfârșise. Pe fundal, auzeam sirena ambulanței care o ducea pe Ioana la spital, iar fiul meu, Radu, încerca să mă liniștească: — Mama, te rog, doar două-trei zile, până se face bine Ioana. Nu avem pe nimeni altcineva.

Am crescut trei copii la țară, fără scutece de unică folosință și fără sterilizatoare sofisticate. Am trecut prin ierni grele, am făcut față bolilor copilăriei cu ceaiuri și comprese. Dar acum, în apartamentul lor din București, cu rafturi pline de borcănele și instrucțiuni lipite pe frigider, mă simțeam ca o străină în propria familie.

Prima noapte a fost un coșmar. Nova plângea neîncetat. Am încercat să-i cânt „Nani, nani”, dar nu părea să-i placă vocea mea răgușită. Am plimbat-o prin cameră, am legănat-o pe picioare, am încercat să-i dau biberonul exact la ora scrisă pe hârtie. M-am rugat la Dumnezeu să-i treacă dorul de mamă și să adoarmă măcar o oră.

Dimineața, când Radu a venit să aducă vești de la spital, m-a găsit cu ochii roșii și Nova adormită pe pieptul meu. — Mama, ești o eroină! Nu știu ce m-aș face fără tine. Ioana încă e sub observație, poate mai durează câteva zile.

Au trecut două săptămâni. Două săptămâni în care am învățat să folosesc sterilizatorul, să încălzesc laptele la temperatura perfectă și să nu-i dau copilului nici măcar o gură de apă fără acordul părinților. Dar am făcut și greșeli: într-o zi am uitat să notez ora mesei pe carnetul lăsat de Ioana; altădată am adormit lângă Nova pe canapea și am tresărit speriată când am realizat că nu era în pătuțul ei.

Într-o seară, după ce Nova a făcut febră ușoară și am sunat la medicul de familie, Ioana a cerut să vorbească cu mine pe video. Era palidă, obosită, dar ochii ei ardeau de supărare: — Mamă Viorica, v-am rugat frumos să respectați programul! De ce nu ați notat ora mesei? Și cine v-a spus că puteți să o țineți în brațe până adoarme? Așa se învață prost! Copilul trebuie să doarmă singur!

Am simțit cum mi se strânge inima. Am vrut să-i spun că Nova plângea cu sughițuri și că doar așa s-a liniștit. Că nu am vrut decât să-i alin dorul de mamă. Dar n-am avut curaj. Am tăcut și am privit în jos.

Când Ioana s-a întors acasă, după două săptămâni de spitalizare, m-a întâmpinat cu un zâmbet forțat. A verificat fiecare colțișor al casei, a citit notițele mele stângace și a oftat zgomotos când a văzut că am pus hainele copilului la uscat pe calorifer. — Nu se face așa! Se pot irita!

Radu încerca să medieze: — Hai, Ioana, mama a făcut tot ce a putut… — Da, dar nu e suficient! Copilul nostru are nevoie de reguli clare!

În noaptea aceea am plâns în tăcere în camera de oaspeți. M-am simțit inutilă și depășită. Toată viața mea am crezut că dragostea și grija sunt suficiente pentru un copil. Acum mi se cereau reguli, grafice și tehnologii pe care abia le înțelegeam.

A doua zi dimineață am făcut bagajul și m-am pregătit să plec acasă la Buzău. Nova m-a privit cu ochii ei mari și m-a apucat de deget cu forța unui omuleț care nu vrea să te lase să pleci. Am simțit un nod în gât.

— Mamă Viorica… — vocea Ioanei era mai blândă acum — …știu că v-a fost greu. Dar vă rog să înțelegeți că vrem ce e mai bun pentru copilul nostru.

Am dat din cap și am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi. În trenul spre casă m-am gândit la toate mamele și bunicile care au crescut copii fără manuale sau tutoriale pe internet. Oare chiar nu mai contează experiența noastră? Oare dragostea unei bunici poate fi greșită?

Poate că lumea s-a schimbat prea mult pentru mine… Sau poate că eu nu mai știu cum să fiu bunică în lumea asta nouă. Voi ce credeți? Dragostea simplă mai are loc printre reguli și tehnologii?