„E doar o ciorbă, ce mare lucru?” – Cum un singur cuvânt al soțului meu a zguduit întreaga noastră familie

— E doar o ciorbă, ce mare lucru?
Vocea lui Radu răsună încăpățânată din bucătărie, în timp ce eu încercam să țin în echilibru oala fierbinte și să-l liniștesc pe Vlad, băiatul nostru de patru ani, care plângea că vrea la desene. M-am oprit brusc, cu lingura în aer, simțind cum mi se strânge stomacul. M-am uitat la el peste umăr, dar el nici măcar nu s-a sinchisit să mă privească. Era cu ochii în telefon, probabil pe grupul de la serviciu.

— Dacă e așa ușor, fă tu mâine ciorba! am izbucnit, fără să-mi dau seama că vocea mea tremura.

Radu a ridicat din umeri, fără să-și ridice privirea:

— Sigur, nu-i mare filosofie. Oricine poate fierbe niște legume.

M-am simțit invizibilă. De ani de zile mă trezeam prima, pregăteam pachețelul pentru Vlad, îl duceam la grădiniță, mergeam la muncă opt ore la contabilitate, apoi alergam acasă să gătesc, să spăl, să calc. Seara picam lată, dar nimeni nu vedea asta. Nici măcar Radu.

În noaptea aceea n-am dormit. M-am tot gândit la vorbele lui. „E doar o ciorbă.” Oare chiar atât de puțin contează tot ce fac? Oare chiar sunt atât de ușor de înlocuit?

A doua zi dimineață, am intrat în bucătărie și i-am spus:

— Azi tu gătești. Eu nu fac nimic.

S-a uitat la mine ca la o nebună:

— Ce-ai pățit? Ai chef de glume?

— Nu glumesc. Azi tu faci tot ce fac eu de obicei.

A râs scurt:

— Bine, hai să vedem!

Am plecat la serviciu cu inima grea. Toată ziua m-am gândit dacă am făcut bine. Colega mea, Irina, m-a văzut abătută și m-a întrebat ce s-a întâmplat. I-am povestit totul printre lacrimi reținute.

— Și tu crezi că o să se descurce? m-a întrebat ea.

— Nu știu… Poate are nevoie să vadă cum e.

Când am ajuns acasă, Vlad era murdar din cap până-n picioare, iar bucătăria arăta ca după război. Pe aragaz fierbea ceva suspect care mirosea a ars.

— Ce-ai făcut aici? am întrebat șocată.

Radu era transpirat și nervos:

— Vlad n-a vrut să stea locului! Am încercat să fac ciorba aia, dar nu știu ce naiba am greșit! Și nu găsesc șosetele alea mici…

M-am abținut cu greu să nu râd sau să plâng. Vlad s-a agățat de piciorul meu:

— Mami, mi-e foame!

Am oftat adânc și am început să strâng haosul din jur. În seara aceea n-am mai vorbit cu Radu. S-a trântit pe canapea și a adormit înaintea mea.

A doua zi am repetat experimentul. De data asta l-am lăsat și cu spălatul rufelor și cu temele lui Vlad. Seara l-am găsit pe Radu stând pe marginea patului, cu capul în mâini.

— Nu mai pot… Cum reușești tu toate astea? a șoptit el.

Am simțit un val de furie și tristețe:

— Nu reușesc! Doar că nu are cine altcineva să le facă!

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Îmi pare rău. N-am știut că e atât de greu.

Lacrimile mi-au curs fără să le pot opri. Ani de zile am dus totul pe umeri fără să cer ajutor sau recunoaștere. Pentru că „așa trebuie”, pentru că „așa face orice femeie”. Dar nu e normal.

În zilele următoare, Radu a început să mă ajute mai mult. Încet-încet am început să vorbim despre ce ne doare cu adevărat: despre oboseală, despre frici, despre neputință. Am mers chiar și la consiliere de cuplu — lucru pe care nici nu l-aș fi visat vreodată.

Mama mea m-a certat când i-am povestit:

— Pe vremea mea nu se plângea nimeni! Femeia ținea casa!

Dar eu nu mai vreau să fiu invizibilă. Nu vreau ca Vlad să creadă că mama lui trebuie să sufere în tăcere.

Acum, după luni de zile, încă ne mai certăm uneori pe cine spală vasele sau cine duce gunoiul. Dar măcar știm că suntem împreună în asta.

Mă întreb uneori: câte femei mai trăiesc ca mine? Câte dintre noi suntem „doar niște gospodine” până când explodăm? Oare cât mai putem duce până să cerem ajutor?