Eticheta de „leneșă” pentru că am ales confortul: Povestea mea între dorință, sacrificiu și judecata celor din jur

— Irina, iar ai dat banii pe prostii?
Vocea mamei răsună ca un tunet în bucătăria mică, unde aburii cafelei se amestecau cu mirosul de omletă arsă. Era sâmbătă dimineața, iar eu tocmai despachetasem cu emoție noul meu aspirator robot. Îl visam de luni de zile, după ce văzusem la colega mea, Laura, cât de mult îi ușura viața.
— Nu sunt prostii, mamă. M-am săturat să pierd ore întregi cu mopul și mătura. Am muncit pentru el, nu l-am primit de pomană!
Mama mă privea cu ochii ei cenușii, plini de reproș. Tata, așezat la masă cu ziarul în față, oftează adânc.
— Pe vremea noastră nu existau din astea și totul era curat. Acum toți sunteți comozi, leneși…
M-am simțit mică, vinovată, ca și cum aș fi făcut ceva rușinos. Dar nimeni nu știa cât am tras să strâng banii ăia. Lucram la două joburi: ziua la birou, noaptea corectam texte pentru o editură online. Nu ieșeam în oraș, nu-mi cumpăram haine noi, refuzam invitațiile prietenilor. Totul pentru visul meu: să am o casă unde să nu mă simt sclava treburilor zilnice.

Într-o seară, când am ajuns acasă după o zi lungă la serviciu, am găsit-o pe sora mea, Anca, răsfoind factura de la magazinul de electronice.
— 1.800 de lei pe un robot care dă cu mopul? Ești nebună? Cu banii ăștia îți luai o vacanță la mare!
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Pentru mine asta e vacanța: să vin acasă și să nu mai găsesc praf peste tot.
Anca a râs scurt.
— Nu te mai plânge atâta! Toată lumea face curat, nu ești tu mai specială.

Adevărul era că nu mă plângeam. Doar că obosisem. De când tata s-a îmbolnăvit și mama a început să lucreze în schimburi la supermarket, eu am preluat tot ce ținea de casă. Spălam, găteam, făceam cumpărături, plăteam facturi. Seara mă prăbușeam pe canapea și adormeam cu gândul la o viață mai ușoară.

Când am început să economisesc pentru electrocasnicele mele de vis — aspiratorul robot și o mașină de spălat vase — toți au râs de mine.
— Ce-ți trebuie ție așa ceva? Ești leneșă! — îmi spunea bunica la fiecare masă de duminică.
— Mai bine ai pune banii deoparte pentru nuntă sau pentru o mașină! — insista tata.
Dar eu știam ce vreau. Voiam timp pentru mine. Voiam să citesc o carte fără să mă gândesc că trebuie să frec podeaua după aceea.

În ziua în care mi-au livrat mașina de spălat vase, vecina de la doi a bătut la ușă.
— Ce-i cu cutiile astea mari? Ai câștigat la loto?
— Nu, doamnă Viorica. Mi-am cumpărat ceva care să mă ajute prin casă.
A dat din cap dezaprobator.
— Tineretul din ziua de azi… numai după comoditate! Pe vremea mea spălam la lighean!
Am zâmbit forțat și am tras ușa după mine. M-am simțit din nou vinovată pentru că voiam altceva decât au avut ei.

Seara, când am pornit pentru prima dată mașina de spălat vase, am simțit o bucurie copilărească. Am stat pe canapea cu o ceașcă de ceai și m-am uitat la serialul preferat fără să mă gândesc la vasele murdare din chiuvetă. Dar liniștea n-a durat mult.

A doua zi dimineață, mama a venit val-vârtej:
— Irina, ce-i cu zgomotul ăsta? Ai stricat ceva?
— Nu, mamă. Spală vasele.
S-a uitat lung la mine.
— Și tu ce faci între timp?
— Mă odihnesc.
A dat ochii peste cap.
— Dacă te vedea bunică-ta…

Am încercat să-i explic că nu e vorba de lene, ci de eficiență. Că vreau să muncesc mai puțin în casă ca să pot munci mai mult pentru mine. Dar nu m-a ascultat nimeni.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu tata care mi-a spus că „nu voi fi niciodată o femeie adevărată dacă nu știu să țin casa”, am ieșit pe balcon și am plâns în hohote. M-am întrebat dacă nu cumva au dreptate. Dacă nu cumva sunt prea comodă, prea modernă pentru lumea asta mică și plină de reguli vechi.

Dar apoi mi-am adus aminte de toate serile în care adormeam epuizată lângă chiuveta plină sau cu mopul în mână. De toate momentele când visam să am timp să scriu sau să ies cu prietenii fără să mă simt vinovată că las casa vraiște.

Într-o zi, Laura m-a sunat:
— Cum e cu robotul? Merită?
Am zâmbit larg.
— Da! Mi-a schimbat viața. Dar ai grijă: lumea te va judeca oricum ai face.

Acum stau pe canapea și ascult cum robotul zumzăie prin sufragerie. Mama încă oftează când vede cutiile goale ale electrocasnicelor mele „de fițe”. Tata încă mă privește ca pe o ciudată. Dar eu știu că am făcut alegerea corectă pentru mine.

Oare cât timp va mai trece până când oamenii vor înțelege că dorința de confort nu e lene? Cât trebuie să suferim ca să merităm puțin ajutor? Poate că nu sunt eu problema… poate că problema e felul în care ne judecăm unii pe alții fără să știm ce sacrificii stau în spatele alegerilor noastre.