„Eu, Mariana, am plecat de acasă. Vreau, în sfârșit, să respir cu adevărat.” – O poveste din Iași

— Nu mai pot, Ilie! Nu mai pot! am strigat, cu vocea tremurândă, în mijlocul bucătăriei reci, unde aburii ciorbei se ridicau ca niște fantome între noi. Mâinile îmi tremurau pe marginea mesei, iar privirea lui Ilie era la fel de tăioasă ca întotdeauna.

— Iar începi cu prostiile astea? a răspuns el, fără să ridice ochii din ziar. — Ai tot ce-ți trebuie aici. Ce vrei mai mult?

Am simțit cum mi se strânge inima. Era a mia oară când încercam să-i spun că nu mai pot trăi așa, că mă sufoc în propria mea casă, între pereții care mă strângeau ca o menghină. Dar de fiecare dată, răspunsul lui era același: „Ai tot ce-ți trebuie.”

Mă numesc Mariana și am 62 de ani. Timp de aproape patru decenii am fost soția lui Ilie, mama lui Radu și a Anei, bunica lui Vlad și a Sofiei. Am fost gospodina care gătea sarmale la Crăciun și cozonaci la Paște, femeia care spăla, călca și făcea ordine în casa noastră dintr-un cartier liniștit din Iași. Am fost pentru toți, numai pentru mine nu.

În acea seară de toamnă târzie, când frunzele băteau în geam ca niște degete nerăbdătoare, am simțit că nu mai pot. M-am uitat la Ilie, la chipul lui împietrit, la mâinile lui mari care nu m-au mai mângâiat de ani buni. Am simțit că dacă nu fac ceva atunci, o să mă pierd cu totul.

— Plec, Ilie. Plec acum.

A ridicat ochii din ziar pentru prima dată și m-a privit ca pe o străină.

— Unde să pleci la vârsta asta? Cine te mai ia pe tine? Cine te mai așteaptă?

M-am dus în dormitor și am început să-mi adun câteva haine într-o geantă veche. Mâinile îmi tremurau atât de tare încât abia reușeam să împachetez ceva. Ana m-a sunat chiar atunci.

— Mamă, ce faci? Pari agitată.

— Ana, plec de acasă. Nu mai pot.

A urmat o tăcere grea.

— Mamă… ești sigură?

— Da. Nu mai pot trăi așa. Nu mai sunt eu.

Am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi. Pe scara blocului mi-am întâlnit vecina, doamna Stanciu.

— Unde mergeți la ora asta?

— Să respir puțin aer curat, am mințit eu, dar cred că ea a văzut lacrimile din ochii mei.

Am ajuns la gară fără să știu unde mă duc. Am luat primul tren spre Pașcani, unde locuia sora mea, Elena. Pe drum am plâns în hohote, cu capul sprijinit de geam. M-am întrebat dacă nu cumva greșesc, dacă nu cumva am înnebunit. Dar undeva în adâncul sufletului meu simțeam o ușurare pe care nu o mai trăisem de ani buni.

Elena m-a primit cu brațele deschise.

— În sfârșit ai avut curajul! mi-a spus ea. — Ți-am zis eu că Ilie nu se va schimba niciodată.

Primele zile au fost cele mai grele. M-am simțit vinovată față de copii, față de nepoți. Radu m-a sunat furios:

— Mamă, cum ai putut să-l lași pe tata singur? Ce-o să zică lumea?

— Radu, lumea nu trăiește în pielea mea! i-am răspuns printre lacrimi.

Ana a venit la mine după câteva zile.

— Mamă, știu că ți-a fost greu cu tata… Dar chiar nu se putea altfel?

— Ana, am uitat cine sunt. Am uitat să trăiesc pentru mine. Nu vreau să mor fără să fi simțit vreodată ce înseamnă libertatea.

Au urmat luni de adaptare. Am început să merg la plimbare prin parcul din Pașcani, să citesc romane pe care le abandonasem demult pe rafturi prăfuite. Am cunoscut-o pe doamna Lidia la biblioteca orașului; ea mi-a povestit cum a divorțat la 55 de ani și a început să picteze.

— Nu e niciodată prea târziu să te redescoperi, Mariana! mi-a spus ea într-o zi.

Am început să scriu poezii și să merg la cenaclul literar al orașului. Pentru prima dată după zeci de ani, simțeam că trăiesc cu adevărat. Dar vinovăția nu dispăruse cu totul. Într-o seară m-a sunat Ilie:

— Să știi că nu mă descurc fără tine… Nici mâncare nu mai am în frigider.

Am simțit un nod în gât.

— Ilie, ai avut nevoie de mine doar ca să-ți fie bine ție… Dar eu? Eu unde eram?

A tăcut mult timp la telefon.

— Poate ai dreptate… Poate am greșit și eu…

N-am știut ce să-i răspund. Poate era prea târziu pentru noi doi. Dar pentru mine nu era prea târziu să mă regăsesc.

Copiii au început treptat să mă înțeleagă. Ana mi-a spus într-o zi:

— Mamă, te admir pentru curajul tău. Poate și eu ar trebui să-mi pun întrebări despre viața mea…

Acum stau într-o cameră micuță la Elena și scriu aceste rânduri cu inima plină de emoții. Mi-e dor uneori de casa mea din Iași, de mirosul gutuilor coapte pe pervaz și de râsetele nepoților prin curte. Dar știu că am făcut ceea ce trebuia pentru sufletul meu.

Oare câte femei ca mine trăiesc încă în umbră, uitând cine sunt? Oare câte dintre noi avem curajul să spunem „Destul!” și să ne alegem propria fericire?