Falia Nevăzută: Cum Am Pierdut-o pe Fiica Mea, Gabriela

— Gabriela, nu mai vii deloc pe la mine. Ce s-a întâmplat cu noi?
Vocea mea răsună stins în bucătăria mică, unde aburii de la ciorba de perișoare se amestecă cu mirosul de ploaie ce pătrunde pe geamul întredeschis. Gabriela își privește telefonul, evitându-mi ochii.
— Mamă, am multe pe cap. Vlad are nevoie de mine, la serviciu e haos… Nu pot să vin așa des ca înainte.

Mă uit la ea și nu-mi recunosc copilul. Gabriela, fata mea cu ochi mari și râs zglobiu, cea care venea acasă după școală să-mi povestească totul, acum e o femeie tăcută, cu privirea mereu grăbită. Îmi simt inima strânsă ca într-o menghină. Îmi amintesc cum îi împleteam părul înainte de școală și cum îmi promitea că nu va pleca niciodată prea departe.

După ce s-a măritat cu Vlad, totul s-a schimbat. La început, am încercat să mă bucur pentru ea. Vlad părea un băiat bun, serios, cu serviciu stabil la IT și familie respectabilă din Ploiești. Dar încet-încet, el a devenit centrul universului ei. Sâmbetele noastre la piață au dispărut. Duminicile la cozonac și cafea s-au transformat în scurte telefoane: „Mamă, nu pot azi, mergem la părinții lui Vlad.”

Am încercat să nu fiu posesivă. Știam că trebuie să-și facă viața ei. Dar fiecare refuz mă durea ca o rană proaspătă. Într-o zi, am sunat-o să-i spun că am nevoie de ajutor cu robinetul stricat. Mi-a răspuns sec:

— Mamă, Vlad se ocupă de astea la noi acasă. Poate chemi un instalator.

M-am simțit inutilă. Nu mai eram mama care știa să repare totul, ci doar o bătrână care deranjează. În serile lungi, stăteam pe canapea și răsfoiam albumele cu poze: Gabriela la serbare, Gabriela la mare, Gabriela râzând cu mine în bucătărie. Acum, pozele noi erau doar pe Facebook: ea și Vlad la munte, ea și Vlad la aniversări cu prietenii lui.

Într-o zi, am decis să merg neanunțată la ei. Am cumpărat plăcinta ei preferată cu mere și am bătut la ușă cu inima cât un purice. Vlad mi-a deschis ușa și m-a privit surprins:

— Bună ziua, doamnă Mariana… Gabriela nu v-a spus că azi avem musafiri?

Gabriela a apărut în spatele lui, cu un zâmbet forțat:

— Mamă… trebuia să mă anunți.

Am simțit că nu mai am loc în viața ei. Am lăsat plăcinta pe masă și am plecat repede, cu lacrimile șiroind pe obraji.

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru noi două. De atunci, am vorbit tot mai rar. Când o sunam, răspundea scurt sau îmi trimitea mesaje grăbite: „Sunt ocupată”, „Revin eu”. Nu revenea niciodată.

Într-o duminică ploioasă ca asta, m-am trezit privind pe geam la copacii goi din fața blocului. M-am întrebat unde am greșit. Oare am iubit-o prea mult? Oare trebuia să o las să se desprindă mai devreme? Sau poate Vlad a vrut-o doar pentru el? Gândurile mă măcinau fără oprire.

La puțin timp după aceea, am primit un mesaj de la Gabriela: „Mamă, nu pot veni de Paște anul ăsta. Mergem la ai lui Vlad.” Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Paștele era sărbătoarea noastră — cozonac făcut împreună, ouă vopsite și povești până târziu în noapte.

Am încercat să vorbesc cu ea deschis:
— Gabriela, simt că mă pierzi… Nu mai suntem ca înainte.
Ea a oftat:
— Mamă, te rog… Nu vreau să mă simt vinovată pentru că am o viață nouă.
— Nu vreau să te fac să te simți vinovată… vreau doar să știu că mai contez pentru tine.
A tăcut mult timp.
— Contezi… dar altfel acum.

Am înțeles atunci că nu mai pot lupta împotriva timpului și a schimbării. Dar durerea rămâne — o rană care nu se vede, dar care arde în fiecare zi.

Sunt seri când mă uit la telefon și sper să sune. Să aud vocea Gabrielei spunând: „Mamă, mi-e dor de tine.” Dar liniștea e tot ce primesc.

Uneori mă întreb: câte mame trăiesc aceeași poveste? Câte dintre noi rămânem în umbră, uitate de copiii pentru care am dat totul? Oare dragostea maternă se termină vreodată sau doar devine invizibilă?

Poate că într-o zi Gabriela va înțelege cât doare absența ei. Până atunci, rămân aici — între poze vechi și speranțe fragile — întrebându-mă dacă legătura dintre mamă și fiică poate fi vreodată refăcută după ce s-a rupt atât de adânc.

Oare e vina mea? Sau pur și simplu așa e viața? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?