Împărțirea care ne-a despărțit: Povestea unei mame între două lumi

— Nu pot să cred, Ioana! Cum să-ți vinzi partea din apartament? Unde vrei să ajung eu? am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce mă sprijineam de tocul ușii. Ioana s-a uitat la mine cu ochii reci, de parcă nu eram mama ei, ci o străină care-i cerea prea mult.

— Mamă, nu mai pot. Am nevoie de bani. Nu e vina mea că tu ai decis să ne dai apartamentul pe jumătate mie și lui Vlad. Eu am ales să plec, Vlad a rămas. Fiecare cu drumul lui.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Îmi venea să plâng, dar nu voiam să-i dau satisfacția asta. Am crescut-o singură pe Ioana după ce tatăl ei a murit într-un accident stupid de mașină. Am muncit douăzeci și cinci de ani la fabrica de confecții, am strâns fiecare leu ca să le pot lăsa ceva copiilor mei. Apartamentul acesta din Drumul Taberei era tot ce aveam. Am crezut că dacă îl împart între ei, vor avea mereu un loc sigur, un acasă. Niciodată nu mi-am imaginat că va veni ziua în care unul dintre ei va vrea să-l vândă.

— Și eu unde să mă duc? am întrebat încet, aproape șoptit.

— Nu știu, mamă. Poate te înțelegi cu noul proprietar. Sau poate te muți la Vlad. Eu nu mai pot sta aici. Am nevoie de bani pentru avansul la apartamentul meu cu Radu.

Radu! Nici nu-l suportam pe băiatul ăsta care-i sucise mințile Ioanei. Mereu nemulțumit, mereu cu planuri mari și buzunare goale. De când îl cunoscuse pe el, parcă nu mai era fata mea. Nu mai venea acasă decât să-și ia hainele sau să ceară bani. Acum voia să plece definitiv și să mă lase la mila unui străin.

Am încercat să vorbesc cu Vlad, băiatul meu cel mic, dar el era prea ocupat cu serviciul și cu familia lui. — Mamă, eu nu pot să cumpăr partea Ioanei. Abia ne descurcăm cu ratele la mașină și grădinița lui Darius. Poate găsești tu o soluție… — mi-a spus la telefon, grăbit.

Soluție? Ce soluție? Să mă rog de un necunoscut să mă lase să stau în casa mea? Să mă mut la Vlad și să fiu povară pentru nora mea care oricum nu mă suportă? Sau să mă duc la azil, cum mi-a sugerat vecina de la trei? M-am uitat în jur: mobila veche, covorul persan pe care l-am primit la nuntă, fotografiile cu copiii mici pe raftul bibliotecii. Toate astea urmau să devină ale altcuiva.

În zilele următoare, Ioana a venit cu un agent imobiliar. Au făcut poze peste tot, au deschis dulapurile, au măsurat camerele. M-am simțit ca o musafiră în propria casă. Agentul m-a întrebat politicos dacă am unde să mă mut după vânzare.

— Nu plec nicăieri! am spus apăsat. Eu am drept de uzufruct viager aici! Așa scrie în acte!

A zâmbit fals și a notat ceva într-un carnețel. Ioana s-a uitat la mine cu reproș:

— Mamă, nu te mai opune! Oricum nu poți opri vânzarea. Gândește-te că poate noul proprietar va fi de treabă.

În fiecare seară adormeam cu inima strânsă. Mă visam pe stradă, cu sacoșe pline de haine, cerșind la metrou. Mă trezeam plângând și mă întrebam unde am greșit ca mamă. De ce copiii mei nu mă mai văd ca pe cineva important? De ce banii sunt mai importanți decât liniștea mea?

Au început să vină vizitatori: tineri cu ochii plini de speranță, familii cu copii gălăgioși, un domn în vârstă care m-a întrebat dacă îi pot ceda sufrageria pentru birou. Fiecare vizită era o umilință nouă.

Într-o seară, după ce Ioana a plecat trântind ușa pentru că refuzasem să semnez niște hârtii, am primit un telefon de la Vlad:

— Mamă… Ioana are dreptate într-un fel. Știu că e greu pentru tine, dar poate ar trebui să te gândești la viitorul tău. Poate găsim o garsonieră mică pentru tine… Eu și Andreea te putem ajuta cu chiria o vreme.

— Nu vreau milă! am țipat fără să-mi dau seama.

— Nu e milă, mamă… E doar… viața e scumpă acum…

Am închis telefonul și am izbucnit în plâns. M-am simțit atât de singură încât mi-am dorit pentru prima dată să nu mai fiu.

A doua zi dimineață am găsit un bilet sub ușă: „Suntem interesați de partea de apartament a fiicei dumneavoastră. Vrem să discutăm despre conviețuire.” Semnat: „Familia Popescu”.

M-am uitat lung la hârtie și m-am întrebat: Oare chiar așa trebuie să trăiesc restul vieții mele? Împărțind casa cu niște străini? Oare cât valorează liniștea unei mame bătrâne în ochii copiilor ei?

Poate că am greșit când am crezut că împărțirea aduce dreptate. Poate că dragostea nu se măsoară în metri pătrați sau acte notariale. Dar cine îmi răspunde mie acum: unde e acasă când copiii tăi nu te mai vor lângă ei?