În Umbra Tatălui Meu: Povestea Anei, Fata Care A Îndrăznit Să Spună „Nu”

— Ana, nu te mai gândi la tine! Familia e pe primul loc! vocea tatălui meu, domnul Petrescu, răsună ca un tunet în sufrageria noastră mică din Pitești. Mâinile lui mari, muncite, strâng ziarul cu atâta forță încât hârtia se încrețește. Mama tace, cu ochii în farfurie, iar Vlad, fratele meu mai mic, stă cu capul plecat, dar știu că zâmbește pe ascuns. Întotdeauna a știut că tata va lupta pentru el, orice ar fi.

Îmi simt inima bătând nebunește. Am 28 de ani și încă nu pot să spun ce gândesc cu adevărat. Îmi adun curajul și răspund, cu voce tremurată:

— Dar eu… eu îl iubesc pe Radu. Vreau să fiu cu el. Nu pot să renunț la viața mea doar pentru că Vlad a făcut o prostie!

Tata izbucnește:

— Nu e vorba doar de tine! Dacă se află că Vlad a luat bani din firmă și i-a pierdut la pariuri, tot numele nostru e pătat! Tu trebuie să vorbești cu Radu și să-l convingi să nu depună plângere. Ești singura care poate rezolva asta!

Simt cum mă sufoc. Radu e logodnicul meu, omul care m-a făcut să cred că merit să fiu iubită. Am visat la o viață împreună, departe de presiunea familiei mele. Dar acum, tata vrea să sacrific totul pentru ca Vlad să scape basma curată.

— Ana, te rog… intervine mama, cu voce stinsă. Știi cât a muncit tatăl tău pentru firma asta. Nu-l lăsa pe Vlad să ajungă la pușcărie. E fratele tău…

Mă ridic brusc de la masă. Lacrimile îmi ard obrajii.

— Dar eu? Eu ce sunt pentru voi? De ce trebuie mereu să fiu eu cea care renunță?

Mă retrag în camera mea și mă prăbușesc pe pat. Îmi amintesc toate momentele din copilărie când am fost invizibilă: când am luat premiul întâi la școală și tata a spus doar „Bravo, dar Vlad trebuie să fie și el acolo anul viitor”. Când am vrut să merg la facultate în București și mi s-a spus că trebuie să rămân acasă să-l ajut pe Vlad la teme. Când am primit primul meu job și tata m-a întrebat dacă nu pot aranja un interviu și pentru fratele meu.

Telefonul vibrează. E Radu.

— Ana, ce s-a întâmplat? Ai plâns?

Încerc să-mi controlez vocea:

— Radu… tata vrea să vorbesc cu tine. Să nu depui plângere împotriva lui Vlad.

Se lasă o tăcere grea.

— Ana… știi că nu pot face asta. M-a furat. Și nu e prima dată când scapă fără consecințe. Dacă îl iubești pe Vlad mai mult decât pe mine, spune-mi acum.

Îmi mușc buza până la sânge.

— Nu e vorba de iubire… E vorba că nu mai pot trăi între două lumi care mă sfâșie.

— Atunci alege pentru tine, Ana. Pentru prima dată.

Închid ochii și mă gândesc la toate femeile din familia mea: bunica, care a rămas toată viața lângă un bărbat violent „de dragul copiilor”; mama, care n-a avut niciodată curajul să spună ce simte; mătușa Lenuța, care a plecat în Italia ca să scape de jugul soțului și n-a mai revenit niciodată.

A doua zi dimineață, tata mă așteaptă în bucătărie. Are privirea rece.

— Ai vorbit cu Radu?

— Da. Și nu pot să-l oblig să renunțe la adevăr.

Tata izbucnește:

— Ești egoistă! Tot timpul ai fost geloasă pe Vlad! N-ai făcut nimic pentru familie!

Mă ridic în picioare, tremurând:

— Am făcut totul pentru voi! Dar nimic nu a fost destul! Poate că e timpul să fac ceva pentru mine.

Mama începe să plângă încet. Vlad intră în cameră, cu ochii roșii de nesomn.

— Ana… dacă nu mă ajuți, o să mă distrug. Nu vezi că nu pot fără voi?

Îl privesc lung. Pentru prima dată văd în el nu doar fratele răsfățat, ci un om slab, incapabil să-și asume greșelile. Și înțeleg că dacă îl salvez iar, nu fac decât să-i prelungesc suferința — și pe a mea.

— Vlad… trebuie să-ți asumi ce ai făcut. Eu nu mai pot trăi viața ta în locul tău.

Plec din casă cu inima frântă. Merg la Radu și îl îmbrățișez strâns.

— Am ales. Pentru prima dată în viața mea.

El mă ține în brațe și știu că drumul va fi greu: tata nu-mi va ierta niciodată „trădarea”, mama va suferi în tăcere, iar Vlad va trebui să se confrunte cu realitatea fără scutul meu protector.

Dar simt o liniște nouă în suflet — liniștea omului care a avut curajul să spună „nu”.

Mă întreb: câte femei din România trăiesc încă în umbra părinților sau fraților lor? Câte dintre noi avem curajul să ne alegem propria fericire? Dacă ați fi fost în locul meu… ce ați fi făcut?