Întâlnește-l pe Vlad, mamă: Soțul meu viitor și cei doi copii ai noștri, exact cum ai visat tu

— Nu, mamă, nu o să port rochia aia roz bombon! am strigat din baie, cu vocea tremurândă. Mâinile îmi erau ude de la chiuvetă, dar inima îmi bătea ca la maraton. Mama era deja în pragul ușii, cu sprâncenele ridicate și privirea ei tăioasă, aceea care nu accepta niciodată un refuz.

— Elena, nu te-am crescut să fii ca toate fetele astea de pe stradă. Tu trebuie să fii un exemplu! Să nu mă faci de râs la ziua lui bunica! a spus ea, apăsând fiecare cuvânt ca pe o sentință.

Am oftat și am tras rochia peste cap, simțindu-mă ca un copil prins cu tema nefăcută. Mereu am fost fata care învață, care nu iese la suc cu băieții, care nu-și vopsește buzele decât cu balsam incolor. Mama m-a crescut cu ideea că trebuie să fiu „altfel”, să nu mă las pradă tentațiilor, să nu-mi pierd vremea cu prostii. „Să ajungi cineva”, repeta ea obsesiv, ca o rugăciune.

Dar nimeni nu m-a întrebat vreodată cine vreau eu să fiu.

Anii au trecut între olimpiade, note mari și priviri piezișe de la colegele care șușoteau despre mine pe holuri. „Elena e tocilară”, „Nu știe ce-i viața”, „O să ajungă bătrână cu pisici”. Nu mă deranja. Sau cel puțin așa credeam. În sufletul meu, simțeam că lipsesc de la propria viață.

Totul s-a schimbat într-o zi de toamnă, când l-am întâlnit pe Vlad la biblioteca facultății. Era cu un an mai mare, student la Litere, cu ochii verzi și zâmbetul acela care te face să uiți unde ești. M-a ajutat să găsesc un volum de Cioran și mi-a spus că îi place cum citesc poeziile lui Bacovia. Am râs împreună și, pentru prima dată, am simțit că cineva mă vede cu adevărat.

— Ce faci diseară? m-a întrebat el timid.

Am vrut să spun că am teme, că trebuie să ajung acasă devreme, dar ceva din mine s-a revoltat. Am spus „Da”.

Așa a început totul. Întâlniri pe ascuns, plimbări prin Herăstrău, discuții despre literatură și vise. Vlad era opusul a tot ce mama ar fi vrut pentru mine: nu avea mașină, nici apartament în București, nici părinți „cu stare”. Dar avea suflet și mă făcea să râd până uitam de mine.

Când i-am spus mamei despre el, a fost ca și cum aș fi aruncat o grenadă în sufragerie.

— Un băiat de la Litere? Și ce o să faceți? O să trăiți din poezii? Elena, tu nu gândești! Tu trebuie să-ți găsești un inginer, un doctor! Să ai siguranță! Nu să te chinui ca mine!

Am încercat să-i explic că fericirea nu se măsoară în bani sau diplome. Dar pentru ea era totul alb sau negru: ori îi urmez planul, ori sunt o dezamăgire.

Timp de luni întregi am trăit între două lumi: acasă eram fata perfectă, la Vlad eram eu însămi. Dar minciunile au început să mă sufoce. Într-o seară, după ce tata m-a găsit plângând în bucătărie, mi-a spus încet:

— Elena, mama ta vrea ce e mai bun pentru tine. Dar poate ar trebui să-i arăți ce înseamnă „bun” pentru tine.

A doua zi am luat-o de mână pe mama și am dus-o la cafeneaua unde Vlad lucra part-time. A fost o întâlnire stânjenitoare; mama abia dacă l-a privit în ochi.

— Ce planuri ai tu pentru fata mea? l-a întrebat ea direct.

Vlad a zâmbit calm:

— S-o fac fericită. S-o susțin să fie cine vrea ea. Și să construim împreună ceva al nostru.

Mama a tăcut mult timp după aceea. Seara, acasă, a izbucnit:

— Nu pot să cred că vrei să-ți arunci viața pe fereastră! Eu am muncit toată viața ca tu să ai altceva!

Am plâns amândouă în acea noapte. Eu pentru că simțeam că-mi pierd familia dacă aleg iubirea. Ea pentru că simțea că-și pierde copilul dacă nu-i controlează viitorul.

Au trecut ani până când s-au liniștit apele. Am terminat facultatea cu note mari și am început să predau română la un liceu din oraș. Vlad a publicat primul lui volum de poezii și a început să țină ateliere pentru copii. Ne-am mutat într-o garsonieră mică, dar plină de lumină și râsete.

Când i-am spus mamei că sunt însărcinată cu primul copil, a izbucnit în plâns. Dar de data asta lacrimile ei erau altfel.

— Poate n-am știut mereu ce e mai bine pentru tine… Dar te iubesc, Elena. Și vreau să fii fericită.

Acum avem doi copii: Ilinca și Radu. Mama vine des la noi și îi răsfață cu prăjituri și povești din copilăria mea. Uneori încă mai încearcă să-mi dea sfaturi despre viață sau educație, dar acum îi pot răspunde cu blândețe:

— Mamă, fiecare are drumul lui. Și eu l-am găsit pe al meu.

Mă uit la Vlad jucându-se cu copiii și mă întreb: câți dintre noi trăiesc viețile pe care le-au ales ei cu adevărat? Sau doar cele pe care le-au visat alții pentru noi? Poate că adevărata maturitate e atunci când ai curajul să spui: „Asta sunt eu.” Voi ce ați fi ales în locul meu?