Întâlnirea care mi-a schimbat viața: Povestea regăsirii tatălui după o jumătate de secol

— De ce nu mi-ai spus niciodată adevărul, mamă? am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mâinile îmi strângeau scrisoarea găsită în fundul sertarului. Ochii mamei s-au umbrit, iar liniștea apăsătoare din bucătăria noastră mică din Ploiești a devenit aproape insuportabilă. Aveam 50 de ani și, pentru prima dată, simțeam că nu mai pot trăi cu jumătăți de adevăr.

Am crescut știind că sunt adoptată, dar niciodată nu am avut curajul să întreb prea multe. Mama, Maria, era o femeie simplă, trecută prin greutățile vieții, care își ascundea suferința în spatele unor gesturi mici: o mângâiere pe creștet, o supă caldă la ceas de seară. Dar niciodată nu vorbea despre trecut. Tata adoptiv murise când aveam doisprezece ani, iar de atunci am rămas doar noi două, două umbre care se evitau în aceeași casă.

Scrisoarea aceea, găsită întâmplător printre niște acte vechi, era semnată „Ionel”. Un nume românesc, simplu, dar care pentru mine a devenit cheia către cine sunt cu adevărat. „Iartă-mă că nu pot fi lângă tine. Poate într-o zi vei înțelege.” Atât scria. Am simțit cum ceva se rupe în mine. Am început să caut. Am întrebat rudele, am scotocit prin arhivele primăriei, am scris la Direcția pentru Protecția Copilului. Răspunsurile veneau greu sau deloc. Mama refuza să vorbească. „Nu e bine să răscolești trecutul”, îmi spunea mereu.

Dar nu m-am lăsat. Am simțit că trebuie să aflu cine sunt. Că trebuie să-mi găsesc rădăcinile, chiar dacă asta însemna să rănesc pe cineva drag. Într-o zi friguroasă de noiembrie, am primit un telefon de la o asistentă socială dintr-un azil din Buzău.

— Doamnă Lidia Popescu? Avem aici un domn Ionel Dumitru care ar putea fi tatăl dumneavoastră…

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Am plecat imediat spre Buzău, cu inima cât un purice și mintea plină de întrebări. Cum arată? O să mă recunoască? O să mă respingă?

Când am intrat în salonul mic și auster al azilului, l-am văzut: un bărbat slab, cu părul alb ca neaua și ochii adânciți în orbite. M-a privit lung, ca și cum ar fi încercat să-și amintească ceva pierdut demult.

— Ionel Dumitru? am întrebat cu voce stinsă.

— Da… Cine ești?

— Sunt Lidia… fiica ta.

A izbucnit în plâns. Nu mai văzusem niciodată un bărbat plângând așa. M-am așezat lângă el și i-am luat mâna în mâinile mele. Era rece și uscată, dar strânsoarea lui era surprinzător de puternică.

— Te-am căutat toată viața…

— Și eu te-am visat în fiecare noapte…

Am stat acolo ore întregi, povestind despre viețile noastre paralele. Mi-a spus cum mama mea biologică l-a părăsit când eram doar un bebeluș și cum nu a avut niciodată curajul sau posibilitatea să mă caute. Mi-a povestit despre anii petrecuți muncind la combinatul chimic din oraș, despre singurătatea care l-a măcinat după ce a ieșit la pensie și despre boala care l-a adus aici.

Când am ieșit din azil, aveam lacrimi pe obraji și o hotărâre nouă în suflet: nu-l voi lăsa să moară singur între străini. Am început demersurile pentru a-l aduce acasă la mine. Nu a fost ușor – birocrația românească e nemiloasă cu cei slabi și bătrâni. Dar nu m-am lăsat.

Mama a aflat și a făcut o criză de nervi.

— Cum poți să-mi faci una ca asta? După tot ce am făcut pentru tine!

— Mamă, nu vreau să te rănesc… Dar am nevoie să-l cunosc pe tata. Să-l ajut.

— Ai uitat cine te-a crescut? Cine a stat nopți întregi lângă patul tău când aveai febră?

— Nu am uitat nimic! Dar nu pot trăi fără să știu cine sunt!

A urmat o perioadă grea. Mama nu-mi mai vorbea decât monosilabic. Vecinii șușoteau pe la colțuri: „Ai auzit? Lidia și-a adus tatăl biologic acasă! Săraca Maria…”

Dar eu mergeam înainte. Îl vizitam pe tata zilnic la azil până când am reușit să-l aduc acasă. Primele zile au fost ciudate – două lumi complet diferite sub același acoperiș. Tata era tăcut, rușinat parcă de propria neputință. Eu încercam să-l fac să se simtă binevenit: îi pregăteam mâncărurile preferate (ciorbă de burtă și sarmale), îi citeam ziarul dimineața și îl plimbam prin parc.

Într-o seară, stând la masă cu toții – eu, mama și tata – tensiunea era atât de groasă încât puteai s-o tai cu cuțitul.

— Nu pot să cred că stăm toți trei aici… a murmurat mama.

— Nici eu nu credeam că o să mai am vreodată o familie… a spus tata cu glas stins.

Am izbucnit în plâns. Pentru prima dată după mulți ani, mama m-a luat în brațe și mi-a șoptit:

— Iartă-mă că ți-am ascuns adevărul… Mi-a fost frică să nu te pierd.

— Nu m-ai pierdut niciodată… Dar acum vreau să fim toți împreună.

Au urmat luni grele, pline de ajustări și conflicte mici – cine spală vasele, cine face piața, cine are grijă de tata când eu sunt la serviciu. Dar încet-încet am început să fim o familie adevărată. Tata s-a luminat la față, mama a început să-i vorbească mai deschis, iar eu… eu am simțit că mi-am găsit locul pe lume.

Uneori mă întreb: dacă n-aș fi avut curajul să caut adevărul, aș fi fost vreodată împăcată cu mine însămi? Cât de mult contează sângele față de cei care te cresc cu adevărat? Poate că răspunsurile nu sunt niciodată simple… Dar știu sigur că dragostea adevărată poate vindeca orice rană.