Întoarcerea Anei: O a doua tinerețe pe care nu am cerut-o

— Mamă, nu mai pot. Nu mai pot, înțelegi? Nu mai vreau să stau cu el nici măcar o zi! Ana a izbucnit în plâns în pragul ușii, cu micuța Ilinca strânsă la piept. Era trecut de miezul nopții, iar eu tocmai mă pregăteam să mă bucur de liniștea casei, cu o cană de ceai și o carte. În loc de tihnă, am primit o furtună.

Am simțit cum mi se strânge inima. Ana, fata mea de 23 de ani, pe care o credeam așezată la casa ei, se întorcea acasă cu tot cu copil. Nu am întrebat nimic atunci. Am luat-o în brațe, am luat și copilul, și le-am dus în camera ei, care de-abia se răcise după plecarea ei de acum doi ani.

A doua zi dimineață, casa era plină de jucării, scutece și miros de cafea arsă. Ana stătea la masă, cu ochii umflați de plâns, iar Ilinca se juca pe covor cu o păpușă veche. Am încercat să nu judec, dar nu puteam să nu mă gândesc: „De ce acum? De ce când abia începusem să respir din nou?”

— Mamă, nu știu ce să fac. Nu mai pot cu Rareș. Nu mă mai iubește, nu mă mai ascultă, nu mă ajută cu nimic. Totul e pe umerii mei. Și Ilinca… nu vreau să crească într-o casă plină de țipete.

Am oftat adânc. Știam prea bine cum e să fii singură cu un copil. Eu însămi am crescut-o pe Ana fără ajutorul tatălui ei, care a plecat când ea avea doar patru ani. Am muncit pe rupte la fabrica de confecții, am făcut naveta zilnic, am tras de fiecare leu. Când Ana a plecat la facultate, am simțit că, în sfârșit, pot trăi și eu pentru mine. Să merg la teatru, să citesc, să ies cu prietenele. Să fiu Camelia, nu doar „mama Anei”.

Dar viața nu mă întrebase dacă sunt pregătită pentru o a doua tinerețe. O tinerețe pe care nu o mai voiam.

— O să fie bine, Ana, i-am spus încercând să-mi ascund oboseala din voce. O să găsim o soluție. Dar trebuie să știi că nu va fi ușor.

Au urmat zilele acelea lungi și grele, în care fiecare dintre noi încerca să-și găsească locul în noua noastră familie. Ana era nervoasă, irascibilă, plângea din orice. Eu eram mereu pe fugă: la serviciu, la cumpărături, acasă cu Ilinca. Fetița era singura care părea fericită, alergând prin casă și râzând cu gura până la urechi.

Într-o seară, după ce am adormit-o pe Ilinca, am avut prima ceartă adevărată cu Ana.

— De ce nu mă ajuți mai mult? De ce trebuie să fac totul singură? mi-a reproșat ea, cu vocea ridicată.

— Ana, eu te ajut cât pot! Dar am și eu serviciu, am și eu problemele mele! Nu pot să fiu și mamă, și bunică, și menajeră!

— Dar tu nu înțelegi prin ce trec! Nu vezi că sunt la capătul puterilor?

— Ba da, văd! Dar și eu sunt obosită! Și eu am visat la altceva după ce ai plecat! Crezi că mi-e ușor să o iau de la capăt?

A urmat o tăcere grea. Ne-am privit amândouă cu ochii plini de lacrimi. În acea clipă am realizat cât de mult ne-am rănit una pe cealaltă fără să vrem.

A doua zi dimineață, Ana a venit la mine în bucătărie.

— Îmi pare rău, mamă. Știu că nu e corect să-ți cer atât de mult. Dar nu știu unde altundeva să mă duc.

Am luat-o de mână și am strâns-o la piept.

— Suntem împreună în asta, Ana. O să ne descurcăm cumva.

Au trecut săptămâni. Rareș a venit de câteva ori să o vadă pe Ilinca, dar discuțiile cu Ana se terminau mereu cu uși trântite și lacrimi. Eu încercam să fiu mediator, dar simțeam că mă sufoc între două generații care nu se mai înțeleg. Prietenele mele mă întrebau la telefon:

— Camelia, cum reziști? Nu ți-e greu să o iei de la capăt?

Ba da, mi-e greu. Uneori mă trezesc noaptea și mă uit la tavan, întrebându-mă dacă am făcut bine să o primesc pe Ana înapoi. Dacă nu cumva îi fac rău ținând-o aici, dacă nu cumva îi răpesc șansa de a-și construi singură viața.

Dar apoi o văd pe Ilinca dimineața, cum aleargă spre mine cu brațele deschise și strigă „Buni!”, și simt că poate asta e menirea mea acum.

Într-o duminică, când făceam sarmale împreună, Ana mi-a spus:

— Mamă, îți mulțumesc că nu m-ai lăsat la greu. Poate într-o zi o să pot și eu să-ți întorc binele.

Am zâmbit trist. Știam că nu despre datorii e vorba între noi, ci despre dragoste și răbdare. Dar și despre limitele fiecăruia.

Sunt zile când simt că nu mai pot. Că nu mai sunt tânără, că nu mai am răbdare, că nu mai am vise. Dar sunt și zile când cred că poate, totuși, viața mi-a dat o a doua șansă să fiu aproape de Ana și Ilinca.

Mă întreb uneori: oare câte mame din România trăiesc aceeași poveste ca mine? Oare câte femei își sacrifică liniștea pentru copiii lor adulți? Și dacă nu noi, atunci cine să le fie sprijin?

Poate că nu am ales această a doua tinerețe, dar poate că ea m-a ales pe mine. Și poate că, într-o zi, o să învăț să o iubesc așa cum e ea, cu tot cu oboseală, certuri și îmbrățișări la ceas de seară.

Oare e greșit să-mi doresc și eu puțină libertate? Sau e doar un alt fel de iubire, mai matură, mai tăcută? Voi ce ați face în locul meu?