Întoarcerea lui Vlad: Între dor, vină și iertare

— Cine e? am întrebat cu voce tremurată, privind la silueta înaltă din prag. Nu-mi venea să cred. Vlad, băiatul meu, dispărut fără urmă de aproape cinci ani, stătea acum în fața mea. Avea barba crescută, ochii adânciți și purta o geacă veche, pe care nu i-o recunoșteam. Lângă el, o fată slabă, cu părul negru prins într-o coadă, mă privea sfios.

— Mamă… am venit acasă, a spus Vlad încet, evitându-mi privirea.

Mi-au tremurat genunchii. Am simțit cum mi se strânge inima și m-am sprijinit de tocul ușii. Nu știam dacă să-l îmbrățișez sau să-l cert. Atâta timp fără niciun semn… atâtea nopți nedormite, atâtea gânduri negre!

— De ce acum? De ce după atâția ani? am izbucnit, lacrimile curgându-mi pe obraji.

Fata a făcut un pas înapoi. Vlad a strâns-o de mână.

— Mamă, te rog… putem intra?

I-am lăsat să intre. Bucătăria părea mai mică decât oricând. Vlad s-a așezat la masă, fata lângă el, cu ochii în pământ. Am pus două căni de ceai pe masă, mâinile îmi tremurau atât de tare că am vărsat puțin pe fața de masă.

— Cine ești? am întrebat-o direct.

— Mă cheamă Irina, a răspuns ea abia șoptit.

— Și ce cauți aici?

Vlad a intervenit:

— Mamă, Irina e… e iubita mea. Am trecut prin multe împreună. Nu judeca înainte să asculți.

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. Cum adică „nu judeca”? După tot ce am suferit? După ce mi-a lăsat inima goală atâția ani?

— Vlad, tu știi prin ce am trecut? Tu știi cum e să nu știi dacă copilul tău mai trăiește?

El a tăcut. Irina s-a ridicat brusc:

— Îmi pare rău… poate n-ar fi trebuit să vin.

— Nu tu trebuie să-ți ceri scuze! am spus tăios.

Vlad s-a ridicat și el:

— Mamă! Nu e vina ei! Eu am ales să plec. Eu am greșit.

A urmat o tăcere apăsătoare. M-am uitat la Irina. Avea ochii roșii, dar nu plângea. Era ceva în privirea ei care mă făcea să mă opresc din judecată. O tristețe adâncă, ca o rană veche.

— De ce ai plecat? am întrebat încet.

Vlad a oftat:

— Am simțit că nu mai pot trăi aici. După ce tata a murit… totul s-a schimbat. Tu ai devenit alt om, eu alt om. N-am știut cum să vorbim unul cu altul. Am fugit de durere și m-am pierdut pe drum.

Irina i-a luat mâna.

— L-am găsit pe Vlad într-un adăpost din București, a spus ea cu voce stinsă. Și eu eram acolo… Fugeam de acasă. Tata mă bătea… Mama nu zicea nimic. Ne-am ajutat unul pe altul să supraviețuim.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. M-am uitat la fata asta firavă și mi-am dat seama că nu era doar „o fată”. Era cineva care îi salvase viața fiului meu când eu nu mai puteam ajunge la el.

— Și acum? Ce vreți de la mine? am întrebat mai blând.

Vlad a ridicat privirea:

— Vrem doar să ne ierți. Să ne lași să încercăm din nou… aici sau oriunde ne vom duce.

Am început să plâng în hohote. Toată furia, toată durerea s-au spart în mine ca un val uriaș. Mi-am dat seama că nu știu nimic despre viața fiului meu din ultimii ani. Cât de mult îl judecasem fără să-i cunosc povestea!

Au trecut ore până când am putut vorbi din nou normal. Vlad mi-a povestit despre nopțile petrecute pe stradă, despre frica de oameni și de poliție, despre cum Irina îl ținea treaz când voia să renunțe la tot. Irina mi-a povestit despre copilăria ei plină de abuzuri și despre cum singura ei speranță era să fugă cât mai departe.

În acea noapte i-am lăsat să doarmă în camera lui Vlad, neschimbată de când plecase. M-am uitat la poza noastră de familie de pe perete și am simțit pentru prima dată după mult timp că poate există speranță.

A doua zi dimineață am făcut clătite pentru toți trei. Irina m-a ajutat la bucătărie și mi-a povestit despre visul ei de a deveni asistent medical. Vlad voia să lucreze ca tâmplar – îi plăcea să lucreze cu lemnul încă din copilărie.

Au stat la mine câteva zile. Vecinii au început să bârfească – „S-a întors băiatul Mariei cu o aurolacă!” Dar nu-mi mai păsa. Pentru prima dată în viață am înțeles cât de puțin contează gura lumii când e vorba de copilul tău.

Într-o seară, înainte să plece spre București unde găsiseră un loc de muncă temporar, Vlad m-a îmbrățișat strâns:

— Mamă… Mulțumesc că ne-ai ascultat.

Am plâns din nou – dar de data asta erau lacrimi de ușurare și recunoștință.

Acum stau singură în bucătărie și mă gândesc: câți dintre noi ne judecăm copiii fără să știm prin ce trec? Câți dintre noi uităm că iubirea adevărată înseamnă să asculți înainte să condamni?

Oare voi reuși vreodată să repar tot ce s-a rupt între noi? Sau e suficient că am făcut primul pas spre iertare?