Întoarcerea lui Vlad: Între dragoste de mamă și limitele răbdării

— Mamă, nu mai am unde să mă duc. Nu vezi că totul s-a năruit? vocea lui Vlad răsuna în sufrageria mică, încărcată de amintiri și de mirosul cafelei reci. Era trecut de miezul nopții, iar eu nu mai aveam somn de când primisem vestea divorțului lui.

Îl priveam cum stă pe canapea, cu umerii căzuți, ca un copil pedepsit. Îmi venea să-l iau în brațe, să-i spun că totul va fi bine, dar nu mai eram sigură că pot să-l salvez încă o dată. Am simțit cum o lacrimă îmi alunecă pe obraz, dar am șters-o repede. Nu voiam să mă vadă slabă.

— Vlad, știi că te iubesc. Dar nu putem trăi la nesfârșit așa… Ești adult acum. Trebuie să găsim o soluție, am spus încet, cu vocea tremurândă.

El a oftat adânc și a privit în gol. — Nu înțelegi… Am pierdut totul. Casa, mașina… Pe Irina… Nici măcar nu pot să dorm noaptea fără să mă gândesc la ce-am greșit.

Mi-am amintit de nopțile în care îl legănam pe Vlad când era mic și plângea după tatăl lui. Atunci îi promiteam că nu-l voi părăsi niciodată. Dar acum simțeam că promisiunea aceea mă sufocă.

Zilele au început să curgă una după alta, toate la fel: Vlad dormea până târziu, apoi stătea cu ochii în telefon sau la televizor, iar eu încercam să-mi văd de treburile casei. Micul nostru apartament devenise brusc prea mic pentru doi adulți cu răni nevindecate.

Într-o dimineață, când m-am întors de la piață, l-am găsit pe Vlad răscolind prin sertarele mele.

— Ce cauți acolo? am întrebat, încercând să-mi ascund iritarea.

— Nu găsesc cardul meu. Ai văzut tu pe undeva? a răspuns el fără să mă privească.

Am simțit un fior rece pe șira spinării. Deja îmi ceruse bani de câteva ori „până la salariu”, dar știam că nu mai are serviciu de două luni. M-am așezat pe marginea patului și am inspirat adânc.

— Vlad, trebuie să vorbim serios. Nu mai pot continua așa. Nu mai sunt tânără și nici sănătatea nu mă mai ajută ca înainte. Ai nevoie de ajutor, dar nu pot fi eu mereu soluția ta.

El a ridicat tonul pentru prima dată:

— Deci acum mă dai afară? După tot ce-am făcut pentru tine? Am plătit facturile când tu nu aveai bani! Am avut grijă de tine când ai fost bolnavă!

M-am simțit vinovată și rușinată în același timp. Da, Vlad mă ajutase financiar după ce se însurase, dar mereu pe ascuns față de Irina. Știam că nu era corect față de ea, dar mândria mea de mamă singură nu-mi permitea să refuz ajutorul fiului meu.

Seara aceea a fost începutul unui război tăcut între noi. Vlad ieșea din casă fără să spună unde merge, se întorcea târziu și uneori mirosea a alcool. Eu încercam să-l abordez cu blândețe:

— Vlad, hai să vorbim… Poate ar trebui să cauți un psiholog sau un grup de sprijin…

El râdea amar:

— Ce să-mi facă mie psihologii? Să-mi dea înapoi viața?

Într-o zi, sora mea, Mariana, m-a sunat:

— Elena, nu poți continua așa! Îl iubești prea mult și te distrugi pe tine. Lasă-l să-și asume consecințele!

Am izbucnit în plâns după ce am închis telefonul. Oare chiar îl sufocam pe Vlad cu grija mea? Sau el profita de slăbiciunea mea?

A doua zi dimineață, am găsit chiuveta plină de vase murdare și hainele lui Vlad aruncate peste tot prin sufragerie. Am simțit cum explodez:

— Ajunge! Nu mai pot! Dacă vrei să rămâi aici, trebuie să respecți niște reguli! Să-ți cauți un serviciu, să contribui la cheltuieli și să-ți faci ordine!

Vlad s-a uitat la mine cu ochii roșii:

— N-ai idee cât doare să fii dat la o parte chiar de mama ta…

Am simțit cum mi se rupe inima. Dar știam că dacă nu pun limite acum, nu voi mai avea niciodată liniște.

În următoarele zile, Vlad a început să caute joburi online. A acceptat un post prost plătit la un depozit din oraș. Nu era ce-și dorea el, dar era un început. Încet-încet a început să-și revină, dar relația noastră rămânea tensionată.

Într-o seară, după ce s-a întors obosit de la muncă, s-a așezat lângă mine pe canapea.

— Mamă… Îmi pare rău pentru tot ce ți-am spus. Știu că ai vrut doar să mă ajuți. Dar simt că nu mai știu cine sunt fără Irina și fără viața mea de dinainte…

L-am luat de mână și i-am spus:

— Vlad, ești fiul meu și te voi iubi mereu. Dar trebuie să înveți să fii bine și singur. Eu nu voi fi mereu aici ca să te salvez.

Am stat mult timp în liniște amândoi. Pentru prima dată după mult timp am simțit că poate există speranță pentru noi doi — dar numai dacă fiecare își va asuma propriile greșeli și responsabilități.

Mă întreb adesea: unde se termină dragostea de mamă și unde începe sacrificiul inutil? Oare câți dintre noi ne pierdem identitatea încercând să-i salvăm pe cei dragi? Voi ce ați face în locul meu?