Între casă și familie: Alegerea care m-a schimbat pentru totdeauna

— Maria, nu mai pune atâta sare în ciorbă, că Radu nu suportă! vocea soacrei mele, doamna Viorica, răsuna peste masa încărcată cu sarmale și friptură. Era ziua ei de naștere, iar eu mă străduiam să par soția perfectă, deși în stomac simțeam un nod greu de neliniște. Ilinca, fetița mea de șapte ani, se juca în colțul sufrageriei cu verii ei, iar Radu… Radu stătea la masă cu fratele lui, Sorin, râzând zgomotos la glume pe care nu le mai înțelegeam de mult.

Am zâmbit forțat și am continuat să amestec în oala cu ciorbă. În minte îmi răsunau cuvintele pe care le auzisem din greșeală cu o seară înainte: „Nu-i spune Mariei nimic. Casa aia e doar pe numele meu.” M-am prefăcut că nu am auzit, dar adevărul era ca o rană deschisă. De doi ani strângeam bani împreună pentru casa visurilor noastre din cartierul Tineretului. Eu am renunțat la jobul meu de profesoară ca să am grijă de Ilinca și să-l ajut pe Radu cu firma lui de construcții. Tot ce făcusem era pentru familie. Pentru noi.

— Maria, vino să faci o poză cu noi! a strigat Viorica din sufragerie. Am lăsat lingura jos și m-am alăturat familiei. Zâmbetele lor păreau reale, dar eu simțeam că mă sufoc. În timp ce fotograful apăsa pe declanșator, privirea lui Radu s-a întâlnit cu a mea. Era rece. Străină.

După tort și urări, am ieșit pe balcon să iau aer. Sorin m-a urmat.
— Maria, trebuie să-ți spun ceva…
— Ce s-a întâmplat?
— Radu… a trecut casa doar pe numele lui. Și… a luat un credit fără să-ți spună. Dacă nu plătește la timp, o pierdeți.
Mi s-a tăiat respirația.
— Dar… de ce? De ce nu mi-a spus?
Sorin a dat din umeri.
— Nu știu. Poate n-a vrut să te îngrijoreze. Sau poate… nu mai are încredere în tine.

Am intrat în casă ca într-un vis urât. Îl vedeam pe Radu râzând cu prietenii lui, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. În acea noapte nu am dormit deloc. M-am uitat la Ilinca cum doarme liniștită și m-am întrebat: ce fel de viitor îi pregătesc? Ce fel de mamă sunt dacă accept să fiu mințită și folosită?

A doua zi dimineață, l-am confruntat pe Radu.
— De ce ai trecut casa doar pe numele tău? Și de ce ai luat credit fără să-mi spui?
Radu a ridicat din umeri.
— E treaba mea. Eu aduc banii în casă. Tu ai grijă de copil și de mâncare. Fiecare cu rolul lui.
— Dar eu am renunțat la tot pentru noi! Am investit tot ce aveam!
— Nu exagera, Maria. Oricum n-ai fi putut plăti tu ratele.

M-am simțit mică, umilită, invizibilă. În zilele următoare, tensiunea a crescut. Viorica a început să mă acuze că sunt nerecunoscătoare: „Radu muncește ca un rob pentru voi! Tu ce faci? Stai acasă!”

Am început să caut soluții. Am vorbit cu mama mea, cu prietenele mele din liceu. Toate mi-au spus același lucru: „Nu accepta să fii călcată în picioare!” Dar cum să plec? Unde să mă duc cu Ilinca? Casa era visul nostru… sau doar al lui?

Într-o seară, după o ceartă aprinsă în care Radu a ridicat mâna la mine pentru prima dată, am știut că nu mai pot rămâne. Ilinca plângea în camera ei, iar eu tremuram de frică și rușine.

Am luat-o pe Ilinca de mână și am plecat la mama mea, într-un apartament mic din Drumul Taberei. Primele zile au fost un coșmar – telefoane amenințătoare de la Radu, vizite neanunțate ale Vioricăi care încerca să mă convingă să mă întorc „pentru binele copilului”.

Dar încet-încet am început să respir din nou. Am găsit un post de suplinitoare la școala din cartier și am început să-mi recâștig încrederea în mine. Ilinca s-a adaptat greu la noua viață – îi lipsea tatăl ei, dar vedea că mama ei nu mai plânge noaptea.

Procesul de divorț a fost lung și dureros. Radu a încercat să mă lase fără nimic, dar judecătoarea – o femeie severă pe nume Camelia – a văzut prin minciunile lui. Mi-a acordat custodia Ilincăi și dreptul la o parte din bunurile comune.

Au trecut doi ani de atunci. Încă locuiesc cu mama mea, dar am reușit să strâng bani pentru un avans la o garsonieră micuță unde sper să ne mutăm curând doar eu și Ilinca. Casa aceea mare din Tineretului nu mai înseamnă nimic pentru mine – era doar o iluzie a fericirii.

Uneori mă întâlnesc cu Radu când vine să o vadă pe Ilinca. E tot rece și distant, dar nu mă mai doare. Am învățat că valoarea mea nu stă într-o casă sau într-un bărbat care nu mă respectă.

M-am schimbat pentru totdeauna. Am ales demnitatea în locul fricii și viitorul copilului meu în locul unei case goale.

Mă întreb uneori: câte femei ca mine mai trăiesc încă în umbra unor vise false? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Dacă povestea mea poate ajuta măcar o singură femeie să-și regăsească puterea, atunci tot chinul meu n-a fost în zadar.