Între Datoria de Familie și Fericirea Personală: Povestea Mea

— Nu mă interesează ce simți tu, Radu! Familia nu se destramă pentru că nu mai ai tu chef de nevastă-ta!
Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de ciorbă și mirosul de ceapă prăjită. Eu stăteam la masă, cu mâinile strânse în poală, încercând să-mi țin respirația. Radu, fratele meu mai mare, avea ochii roșii și obrajii încordați.
— Mamă, nu mai pot. Nu mai e nimic între noi. Nu vezi că ne certăm zilnic? Nu vreau să trăiesc așa toată viața!
Mama s-a întors brusc spre el, cu lingura ridicată ca o armă.
— Și ce dacă? Crezi că eu și taică-tu am fost fericiți mereu? Asta e viața! Te-ai însurat, rămâi însurat! Ce-o să zică lumea? Ce-o să zică rudele la Paște?
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Îmi venea să țip la ea, să-i spun că nu contează ce zice lumea, dar n-am avut curaj. În familia noastră, mama era stâlpul și judecătorul suprem.

Radu a plecat trântind ușa. Eu am rămas cu mama, care a început să plângă încet, ștergându-și ochii cu colțul șorțului.
— O să mă omoare rușinea asta… Nu meritam așa ceva de la copiii mei…
Am încercat s-o liniștesc, dar știam că nu mă ascultă cu adevărat. Pentru ea, divorțul era o rușine mai mare decât orice nefericire personală.

A doua zi, Radu s-a mutat la mine. Stăteam într-o garsonieră mică din București, dar i-am făcut loc pe canapea. Seara, după ce am adormit amândoi târziu, l-am auzit plângând în pernă.
— Nu pot să cred că am ajuns aici… Simt că am dezamăgit pe toată lumea…
— Nu pe mine, i-am șoptit. Eu te înțeleg.
A doua zi dimineață, mama a venit la ușa mea. A intrat fără să salute și s-a uitat urât la Radu.

— Să nu te prind că te vezi cu vreo alta! Să nu faci familia de râs!
Radu n-a zis nimic. Eu am încercat să-i explic mamei că nu e vina nimănui, că uneori oamenii pur și simplu nu se mai potrivesc. Dar ea n-a vrut să audă.

Câteva săptămâni mai târziu, Radu a cunoscut-o pe Irina la serviciu. Era alt om când venea acasă după ce se vedeau: zâmbea din nou, vorbea cu entuziasm despre orice lucru mărunt. Am știut imediat că s-a îndrăgostit.
— E altceva cu ea… Simt că pot respira din nou…
M-am bucurat pentru el, dar știam că urmează furtuna.

Când mama a aflat de Irina, a venit din nou la noi, furioasă ca niciodată.

— Cum poți să faci așa ceva? Nici n-ai divorțat bine și deja umbli cu alta! O să mor de inimă rea! Să nu te mai prind pe la mine până nu te împaci cu nevastă-ta!

Radu s-a închis în baie și a stat acolo o oră. Eu am rămas cu mama în sufragerie.

— Mamă, nu poți să-l forțezi să fie nefericit doar ca să salvezi aparențele…
— Tu nu înțelegi nimic! Familia e sfântă! Dacă fiecare ar face ca el, unde-am ajunge?

Am tăcut. M-am gândit la tata, care tăcea mereu și accepta totul de dragul păcii. M-am gândit la mine și la relațiile mele ratate pentru că mi-era frică să dezamăgesc pe cineva.

Într-o seară, Radu a venit acasă abătut.

— Am depus actele de divorț. Simt că am omorât-o pe mama…
— Nu e vina ta… Ai dreptul să fii fericit.

Dar nici eu nu eram sigură de asta. În România, fericirea personală părea mereu pe ultimul loc după datorie, familie și „ce zice lumea”.

Mama n-a vorbit cu Radu luni de zile. La Crăciun a venit singură la mine și a plâns toată seara.

— Nu mai am niciun rost… Copiii mei nu mă mai ascultă…

Am încercat s-o îmbrățișez, dar m-a respins.

— Dacă ai fi fost tu în locul lui Radu, ai fi făcut la fel?

N-am știut ce să-i răspund. Poate că da… Poate că nu…

După un an, Radu s-a mutat cu Irina într-un apartament micuț. Erau fericiți, dar mereu cu un nor de vinovăție deasupra capului. Mama încă refuza să o cunoască pe Irina.

Într-o zi, am mers la cimitir cu mama și am văzut-o cum vorbea cu tata:

— Uite ce-au ajuns copiii noștri… Nici măcar familia n-au putut s-o țină întreagă…

Am simțit o durere surdă în piept. Oare chiar atât de important era „ce zice lumea”? Oare fericirea noastră nu conta deloc?

Acum mă uit la Radu și la Irina și văd cât de mult se iubesc. Mama încă speră că totul va reveni la „normal”, dar eu știu că normalul ei nu e normalul nostru.

Mă întreb adesea: câte vieți trebuie sacrificate pentru liniștea aparentă a familiei? Oare chiar merită să trăim pentru alții și nu pentru noi?