Între datorie și demnitate: Când soacra m-a transformat în dușman

— Nu, nu pot să-l primesc pe Radu la noi, am spus cu voce tremurată, privind în ochii lui Vlad, soțul meu. Era trecut de miezul nopții, iar în bucătăria noastră mică plutea un aer greu, ca înaintea unei furtuni. Vlad își strângea pumnii pe masă, încercând să-și controleze furia.

— E fratele meu, Ana! Nu poți să-l lași pe drumuri! Ce fel de om ești?

M-am simțit ca și cum m-ar fi lovit cineva în piept. Radu, fratele lui Vlad, avea 34 de ani și tocmai fusese dat afară din apartamentul închiriat pentru că nu plătise chiria de luni bune. Nu era prima dată când intra în necazuri. De fiecare dată, familia îl salva. De fiecare dată, eu eram cea care trebuia să gătească pentru el, să-i spele hainele, să-i suporte glumele proaste și lipsa de respect.

— Vlad, nu e vorba că nu vreau să-l ajutăm. Dar nu pot să mai trăiesc cu cineva care nu respectă nimic din ce înseamnă casa asta. Avem și noi o fetiță de crescut! Nu vreau ca Maria să creadă că e normal să lași pe oricine să-ți calce peste suflet.

Vlad a oftat adânc și a ieșit trântind ușa. Am rămas singură, cu inima bătându-mi nebunește. Știam ce va urma. Știam că soacra mea, doamna Lidia, va afla totul și mă va face vinovată pentru orice.

Nu a trecut nici o zi și telefonul a sunat. Vocea ei era tăioasă:

— Ana, nu-mi vine să cred ce aud! Cum poți fi atât de rece? Radu e sânge din sângele nostru! Dacă tu nu-l vrei la tine, atunci unde să se ducă băiatul?

Am încercat să-i explic, dar nu m-a ascultat. M-a acuzat că vreau să-l îndepărtez pe Vlad de familie, că sunt egoistă și că nu știu ce înseamnă sacrificiul. Am închis telefonul cu lacrimi în ochi.

În zilele următoare, Vlad a devenit tot mai distant. Vorbea puțin cu mine și tot mai mult cu mama lui. Maria simțea tensiunea și mă întreba mereu de ce tata e supărat. Într-o seară, când am ajuns acasă de la serviciu, l-am găsit pe Radu pe canapea, cu picioarele pe masă și o bere în mână.

— Salut, cumnată! M-am mutat la voi până mă pun pe picioare, a zis zâmbind larg.

Am simțit cum mi se taie respirația. Vlad nici măcar nu mă anunțase. Am mers direct la el în dormitor.

— Cum ai putut să faci asta fără să mă întrebi?

— E fratele meu! Nu-l puteam lăsa pe drumuri! Dacă nu-ți convine, poți pleca tu!

Cuvintele lui au tăiat adânc. Am simțit că mă prăbușesc. În acea noapte am dormit lângă Maria, strângând-o la piept ca pe o ancoră într-o mare agitată.

Zilele au devenit un coșmar. Radu nu făcea nimic prin casă, lăsa mizerie peste tot și aducea prieteni fără să întrebe. Soacra venea aproape zilnic „să-l vadă pe băiatul ei” și mă privea cu dispreț. Odată chiar mi-a spus:

— Să știi că Vlad merita o femeie mai bună! Una care să știe ce e familia!

M-am simțit mică și neputincioasă. M-am întrebat dacă nu cumva chiar eu sunt problema. Poate că ar trebui să fiu mai bună, mai răbdătoare… Dar apoi o vedeam pe Maria speriată când Radu ridica vocea sau când găsea pahare sparte prin bucătărie.

Într-o seară, după ce Radu a venit beat acasă și a început să țipe la mine că nu i-am spălat hainele la timp, am cedat. Am ieșit din casă plângând și am mers la sora mea, Ioana.

— Ana, tu nu vezi că te distrugi? De ce accepți toate astea? Familia nu înseamnă să te sacrifici până nu mai rămâne nimic din tine!

Am stat la Ioana două nopți, timp în care Vlad m-a sunat doar ca să-mi spună că exagerez și că „toate femeile trec prin asta”. M-am întors acasă doar pentru Maria. Dar ceva se schimbase în mine.

Într-o dimineață, i-am spus lui Vlad:

— Ori Radu pleacă, ori eu plec cu Maria. Nu mai pot trăi așa.

A urmat o ceartă cumplită. Vlad mi-a spus că sunt o egoistă fără inimă. Soacra a venit și ea și mi-a spus că „distrug familia”. Dar de data asta nu am mai cedat.

După două zile tensionate, Radu a plecat la un prieten. Vlad nu mi-a vorbit aproape o săptămână. Dar casa era liniștită din nou. Maria a început să zâmbească iar.

Știu că mulți mă vor judeca. Că poate am fost prea dură sau prea egoistă. Dar unde se termină datoria față de familie și unde începe respectul față de tine însuți? Cât trebuie să te sacrifici pentru ceilalți până când nu mai rămâne nimic din tine?

Poate că răspunsul e diferit pentru fiecare dintre noi. Dar eu am ales să-mi apăr liniștea și copilul. Voi ce ați fi făcut în locul meu? Unde trageți voi linia între ajutor și pierderea propriei demnități?