Între Datorie și Dragoste: Povestea Unei Familii Încercate

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce el își împacheta hainele în tăcere. Era trecut de miezul nopții, iar lumina slabă din sufragerie arunca umbre lungi pe pereți. Bunica Elena dormea în camera de oaspeți, dar știam că oricând putea să se trezească și să înceapă să strige după „mama”, așa cum făcea uneori, pierdută între lumi.

Radu s-a oprit din împachetat și m-a privit cu ochii roșii de oboseală și furie. — E bunica mea! Nu pot s-o las pe drumuri! Dacă nu ești în stare să fii om, atunci poate că nu mai avem ce căuta împreună!

Am simțit cum mă sufoc. Îmi venea să urlu, dar nu voiam să trezesc copiii. De luni de zile trăiam într-un coșmar: bunica Elena, cândva o femeie puternică, acum era doar o umbră. Avea momente când nu mă recunoștea nici pe mine, nici pe Radu. Într-o zi a ieșit din casă în papuci și halat, în plină iarnă, și am găsit-o abia după două ore, plângând pe banca din fața blocului. Vecinii ne priveau cu milă sau cu reproș, iar copiii noștri, Ilinca și Vlad, nu mai aduceau prieteni acasă de rușine.

— Radu, nu e vorba că nu vreau s-o ajutăm… Dar nu suntem pregătiți pentru asta! Nu avem bani de infirmieră, eu lucrez de acasă și abia reușesc să mă concentrez… Copiii sunt speriați! Ce vrei să facem?

El a trântit geanta pe jos. — Mereu găsești scuze! Dacă ar fi fost mama ta, ai fi reacționat la fel?

M-am simțit lovită. Mama mea murise acum trei ani, tot după o boală grea. Dar atunci eram singură cu ea, nu aveam copii mici și nici un soț care să-mi ceară să fiu tot timpul puternică.

— Nu e corect ce spui… Știi bine că am făcut tot ce am putut pentru mama. Dar acum suntem patru în casă și fiecare are nevoie de mine! Nu pot să fiu și mamă, și soție, și infirmieră…

Radu a oftat adânc și a ieșit pe balcon. L-am auzit vorbind la telefon cu sora lui, Cristina. — Da, tot ea face probleme… Nu vrea s-o ținem pe bunica… Da, știu că tu nu poți s-o iei la tine…

Am simțit un val de furie și neputință. De ce trebuia totul să cadă pe umerii mei? Cristina avea un apartament mic și doi copii mici. Părinții lui Radu erau la țară și abia se descurcau cu pensia lor. Dar eu? Eu eram „puternica”, cea care trebuia să le rezolve pe toate.

În acea noapte n-am dormit deloc. Am stat pe marginea patului, ascultând respirația grea a bunicii Elena prin ușa întredeschisă. M-am gândit la toate momentele când Radu fusese lângă mine: când am pierdut primul copil, când am rămas fără serviciu, când mama s-a stins în brațele mele. Dar acum simțeam că mă sufoc sub povara așteptărilor lui.

A doua zi dimineață, Ilinca a venit la mine cu ochii umflați de plâns. — Mami, bunica iar a intrat la mine în cameră azi-noapte… A zis că vrea să meargă la școală… Mi-a luat ghiozdanul și l-a aruncat pe geam.

Am îmbrățișat-o strâns. — Îmi pare rău, iubita mea… O să încercăm să rezolvăm cumva.

Dar cum? Radu era hotărât: — Dacă nu vrei s-o ții aici, eu plec! Nu pot s-o abandonez!

Am încercat să-i explic din nou: — Nu e vorba de abandon! E vorba de siguranța tuturor! Bunica are nevoie de îngrijire specializată… Poate ar trebui să ne gândim la un centru specializat…

Radu a explodat: — Niciodată! Să-mi trimiți bunica la azil? Să moară printre străini? Nu cât trăiesc eu!

Am simțit că mă prăbușesc. În acele zile am început să mă gândesc serios la divorț. M-am întrebat dacă nu cumva sunt egoistă. Poate că dragostea adevărată înseamnă să te sacrifici până la capăt. Dar unde se termină sacrificiul și începe autodistrugerea?

Într-o seară, după ce copiii s-au culcat, am stat față în față cu Radu la masa din bucătărie. Am plâns amândoi. — Nu vreau să te pierd… Dar nici nu pot trăi așa…

El m-a privit lung: — Și eu te iubesc… Dar nu pot s-o las pe bunica singură.

— Atunci ce facem? Ne despărțim?

A tăcut mult timp. — Poate ar trebui să cerem ajutor… Poate există vreo soluție…

Am început să căutăm împreună: asistenți sociali, ONG-uri, vecini dispuși să stea cu bunica câteva ore pe zi. Am găsit o doamnă pensionară care venea dimineața și stătea cu Elena până la prânz. Seara ne împărțeam sarcinile: eu cu copiii, Radu cu bunica.

Nu a fost ușor. Au fost zile când am vrut să renunț. Când Elena a dispărut din nou și am găsit-o abia după trei ore într-un parc din cartier, am simțit că cedez psihic. Dar am continuat.

Acum scriu aceste rânduri după aproape un an de la acea noapte. Relația mea cu Radu s-a schimbat: suntem mai obosiți, mai triști uneori, dar parcă ne înțelegem mai bine suferința unul altuia. Copiii au crescut mai repede decât mi-aș fi dorit.

Mă întreb adesea: unde se termină datoria față de familie și unde începe dreptul la propria fericire? Cât putem sacrifica din noi fără să ne pierdem cu totul? Voi ce ați fi făcut în locul meu?