Între datorie și familie: Povestea unei alegeri imposibile

— Nu pot să cred că spui asta, Vlad! am izbucnit, cu vocea tremurândă de furie și neputință. Stăteam în bucătăria noastră mică din Drumul Taberei, cu mâinile strânse pe cana de ceai, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Vlad mă privea cu ochii lui calmi, dar obosiți, încercând să găsească cuvintele potrivite.

— Maria, sunt părinții mei… Nu vezi cât de greu le este? Tata abia se mai ține pe picioare, iar mama… Nu mai are niciun chef de viață de când a murit bunica. Banii ăia nu-i vor salva.

— Dar nu e vorba doar despre bani! am ridicat tonul. E vorba despre promisiuni, despre viitorul Anei! Noi am strâns fiecare leu pentru ea. Și acum vrei să renunțăm la tot?

Vlad a oftat adânc și s-a așezat lângă mine. M-a luat de mână, dar eu mi-am tras-o repede.

— Maria, te rog… Nu vreau să ne certăm. Știu cât de mult ai muncit pentru banii ăia. Dar dacă nu-i ajutăm acum… cine o va face?

Am simțit cum mă sufoc. În mintea mea se derulau toate serile în care am renunțat la vacanțe, la ieșiri cu prietenii, la haine noi, doar ca să punem ceva deoparte pentru Ana. Îmi aminteam cum Vlad însuși a venit într-o seară acasă cu ochii roșii de la oboseală și mi-a spus: „Trebuie să-i ajutăm pe ai mei. Nu au pe nimeni.”

Atunci am acceptat. Am semnat un contract simplu, scris de mână, în care părinții lui promiteau să ne dea banii înapoi în cinci ani. Cinci ani! Acum termenul trecuse și nu primisem niciun leu. Ba mai mult, când am adus vorba despre bani, soacra mea, Elena, s-a uitat la mine ca și cum aș fi fost o străină.

— Maria dragă, știi că dacă am fi avut… ți-am fi dat. Dar uite ce greu e cu pensia asta mică…

Am simțit atunci un nod în gât și o furie mocnită. Nu era vina lor că sistemul îi lăsase baltă, dar nici vina mea că trebuia să aleg între viitorul copilului meu și mila pentru niște oameni care nu păreau să-și asume nicio responsabilitate.

În serile următoare, discuțiile cu Vlad au devenit tot mai tensionate. Ana, care avea doar zece ani, simțea atmosfera apăsătoare din casă.

— Mami, de ce plângi? m-a întrebat într-o seară când credea că nu o aud.

— Nu plâng, iubita mea… Doar mă gândesc la școală și la viitorul tău.

— O să merg la liceu bun? O să avem bani?

Întrebarea ei m-a sfâșiat. Cum să-i explic unui copil că bunicii ei au luat banii pe care îi strânsesem pentru ea?

Într-o duminică, am mers la părinții lui Vlad. Casa lor veche mirosea a mucegai și a supă de găină. Tata socru stătea pe fotoliu, privind absent la televizor. Soacra mea își frământa mâinile.

— Maria… Vlad… Voi sunteți tineri. O să vă descurcați. Noi nu mai avem putere nici să ieșim din casă…

Vlad m-a privit rugător. Am simțit cum toată lumea se aștepta ca eu să fiu cea „rea”, cea care cere socoteală unor bătrâni bolnavi.

Pe drum spre casă, Vlad a tăcut mult timp. Apoi a spus:

— Dacă vrei să mergem la notar și să-i executăm silit… facem cum zici tu. Dar nu știu dacă pot trăi cu asta.

M-am simțit prinsă într-o capcană fără ieșire. Dacă renunțam la bani, îmi trădam propriul copil. Dacă îi ceream cu forța, îmi distrugeam familia și îl pierdeam pe Vlad.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am uitat la Ana cum doarme liniștită și m-am întrebat: oare ce fel de mamă sunt dacă nu lupt pentru ea? Dar ce fel de om sunt dacă calc peste suferința unor bătrâni?

A doua zi dimineață i-am spus lui Vlad:

— Nu pot să le iert datoria. Nu încă. Vreau măcar să recunoască că ne-au greșit și să promită că vor încerca să ne dea ceva înapoi. Oricât de puțin.

Vlad a dat din cap trist:

— O să le spun…

Au trecut câteva luni de atunci. Părinții lui Vlad nu ne-au dat niciun ban, dar măcar au început să ne sune mai des și să întrebe de Ana. Relația dintre mine și Vlad s-a răcit; fiecare discuție despre bani e ca o rană deschisă.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Dacă familia chiar trebuie să fie mai presus de orice sau dacă dreptatea nu are loc între cei dragi.

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar voi ce ați fi făcut în locul meu? Cum împaci inima de mamă cu sufletul de noră?