Între Datorie și Libertate: Povestea Mea cu Mama

— Raluca, nu mă lăsa singură, te rog… vocea mamei răsună slab din dormitor, în timp ce eu stau cu mâna pe clanța ușii, gata să plec la interviul pentru jobul pe care mi-l doream de ani de zile. Mă opresc, cu inima bătându-mi nebunește. Mă uit la ceas: dacă nu plec acum, voi întârzia. Dar dacă plec, cine va avea grijă de ea?

Totul s-a schimbat într-o dimineață rece de februarie, când mama a căzut pe scări și a rămas imobilizată la pat. Aveam 27 de ani, abia terminasem masterul la Litere și visam să mă mut la București, să-mi găsesc un job la o editură. Dar visul meu s-a prăbușit odată cu ea. Tata murise când aveam 15 ani, iar fratele meu, Vlad, era plecat în Germania de cinci ani și vorbea cu noi doar la sărbători.

— Raluca, nu pot să mă ridic… mă doare rău piciorul… mă ajuți? Mama plângea încet, rușinată că ajunsese să depindă de mine pentru orice gest banal: să se ridice din pat, să meargă la baie, să mănânce. Eu încercam să-i ascund frustrarea care mă rodea pe dinăuntru. În fiecare dimineață mă trezeam cu un nod în gât: „Oare cât o să mai rezist așa?”

Vecinii mă priveau cu milă când ieșeam la cumpărături. „Săraca fată, și-a sacrificat viața pentru mamă-sa”, șopteau bătrânele de pe scară. Prietenele mele își vedeau de viețile lor: una se măritase, alta plecase în Franța, alta avea deja doi copii. Eu eram captivă între patru pereți, cu visele atârnate ca niște haine vechi pe sârmă.

Într-o seară, după ce i-am dat mamei medicamentele și am ajutat-o să adoarmă, am izbucnit în plâns în baie. M-am privit în oglindă: cearcăne adânci, părul prins neglijent, ochii roșii. „Asta e viața ta acum?”, mi-am spus printre sughițuri. „Ești doar o asistentă fără plată?”

Am încercat să vorbesc cu Vlad:
— Vlad, nu mai pot singură. Mama are nevoie de îngrijire permanentă. Poate găsim o soluție…
— Raluca, știi că aici nu pot veni prea des. Am serviciu, am familie… Poate găsești pe cineva s-o ajute.
— Cu ce bani? Abia ne ajung pensia ei și banii mei din meditații!
— Nu știu ce să zic… Fii tare! O să treacă.

Am simțit cum furia îmi urcă în piept. „Fii tare!” El era liber, eu eram prizonieră.

Într-o zi, mama m-a privit lung:
— Știu că ți-am stricat viața… Dacă vrei să pleci, du-te! Nu te țin cu forța.
— Mamă, nu e așa! Nu tu ai vrut asta… Dar nici eu nu mai știu cine sunt.
— Ești fata mea. Și asta contează cel mai mult.

M-am simțit vinovată pentru fiecare gând de evadare. Dar și furioasă că nimeni nu mă întrebase vreodată ce vreau eu.

Au urmat luni de zile în care rutina ne-a sufocat pe amândouă: dimineți cu ceai și pastile, după-amiezi cu televizorul dat încet și seri lungi în care îi citeam din cărțile mele preferate. Uneori râdeam împreună la amintiri din copilărie; alteori tăceam ore întregi, fiecare pierdută în propriile regrete.

Într-o duminică, Vlad a venit acasă cu soția lui nemțoaică și fetița lor blondă ca spicul. S-au uitat la noi ca la niște străini. După masa de prânz, Vlad a spus:
— Raluca, poate ar trebui să te gândești la un azil pentru mama…
Mama a izbucnit în plâns:
— Să mă duci la azil? Mai bine mor!
Eu am simțit cum mi se rupe sufletul între două lumi: una care cerea sacrificiu total și alta care-mi șoptea că merit și eu o viață.

Seara aceea a fost cea mai grea din viața mea. Am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. Mi-am imaginat cum ar fi să fiu liberă: să merg la teatru, să iubesc pe cineva fără teamă că trebuie să fug acasă la timp pentru pastilele mamei. Dar apoi m-am gândit la ea: singură într-un pat străin, printre necunoscuți.

A doua zi am sunat la o agenție de îngrijire la domiciliu. Am negociat fiecare leu din banii noștri puțini. Am început să predau mai multe meditații online ca să pot plăti ajutorul câteva ore pe zi. Mama s-a obișnuit greu cu străina care venea s-o spele sau s-o hrănească. Eu am început să ies din casă: la bibliotecă, la un film cu o prietenă veche. Simțeam că reîncep să respir.

Dar vinovăția nu dispăruse. În fiecare seară îi vedeam ochii triști când mă întorceam acasă:
— Ai fost bine? Nu te-ai supărat că am rămas singură?
— Nu, mamă… Dar tu?
— Eu sunt bine dacă tu ești bine.

Anii au trecut greu și repede. Mama s-a stins într-o dimineață liniștită de toamnă, cu mâna mea în mâna ei. Am plâns mult după ea — pentru tot ce am pierdut și tot ce n-am avut curajul să cer pentru mine.

Acum locuiesc singură într-o garsonieră micuță din București. Am jobul visat la editură și uneori mă surprind vorbind cu mama în gând: „Mamă, oare ai fost fericită? Oare am făcut destul? Oare am dreptul să fiu fericită acum?”

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Unde se termină datoria față de familie și unde începe dreptul nostru la libertate?