Între Datorie și Libertate: Povestea Unei Femei Împărțite între Familie și Propriul Cămin

— Irina, nu vrei să-mi dai și mie blenderul ăla? Oricum nu-l mai folosești, nu?
Vocea mamei răsună în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mă uit la ea, încercând să-mi ascund iritarea. Mara, fetița mea de patru ani, se joacă pe covor cu păpușa preferată. Radu citește știrile pe telefon, prefăcându-se că nu aude discuția.
— Mamă, chiar îl folosesc… fac smoothie-uri pentru Mara, îi răspund încet, sperând să nu par prea aspră.
— Eh, lasă, că-i mai sănătoasă supa de pui! Oricum, la cât de rar vii pe la noi, măcar să ne lași ceva util.

Așa începe fiecare vizită. O listă nesfârșită de cereri: hainele Mariei care nu-i mai vin, robotul de bucătărie primit la nuntă, chiar și canapeaua veche din sufragerie. De fiecare dată când spun „nu”, simt cum se adună norii negri ai supărării peste masa noastră. Știu că mama nu o face din răutate. Dar presiunea e acolo, mereu prezentă, ca un fir nevăzut care mă trage înapoi în copilărie.

După ce pleacă mama, Radu oftează:
— Iar a început cu cererile? Irina, trebuie să-i spui clar că nu poți să dai tot din casă. Și noi avem nevoie de lucrurile astea.

Îl privesc neputincioasă. Cum să-i explic mamei că nu pot fi mereu sursa lor de ajutor? Cum să-i spun „nu” fără să simt că trădez tot ce m-a învățat despre familie? În mintea mea răsună vocea ei: „Familia e tot ce ai pe lume.”

Seara, după ce Mara adoarme, primesc un mesaj de la sora mea, Alina:
— Irina, ai cumva pătuțul Mariei? Mi-ar trebui pentru băiatul meu. Știi că nu ne permitem unul nou…

Simt cum mi se strânge stomacul. Pătuțul e încă în camera Marei, plin cu jucării. Nu-l mai folosește pentru dormit, dar nici nu sunt pregătită să-l dau. E ca o ancoră în trecutul nostru recent, când Mara era bebeluș și totul părea mai simplu.

Îi răspund după câteva ore:
— O să mă gândesc, Alina. Îți spun mâine.

Noaptea nu pot dormi. Mă gândesc la copilăria noastră în apartamentul mic din Drumul Taberei, la hainele moștenite de la verișoare, la mesele împărțite cu toți ai casei. Atunci dărnicia era o necesitate. Acum însă simt că fiecare lucru pe care îl dau mă goleşte puțin câte puțin.

A doua zi dimineață, Radu mă găsește plângând în bucătărie.
— Ce s-a întâmplat?
— Nu mai pot… Toți vor ceva de la mine. Parcă nu mai am nimic al meu.

Mă ia în brațe și îmi șoptește:
— Irina, ai dreptul să spui „nu”. Nu ești egoistă dacă vrei să păstrezi ceva doar pentru tine și familia ta.

Dar cuvintele lui nu reușesc să-mi alunge vina. La prânz mă sună tata:
— Mamă-ta zice că te-ai supărat pe noi. Ce s-a întâmplat?
— Nimic, tată… doar că am nevoie și eu de lucrurile mele.
— Eh, lasă… când o să ai nevoie de noi, să vezi dacă te refuzăm!

Închid telefonul tremurând. Simt cum zidurile casei mele devin din ce în ce mai fragile sub greutatea așteptărilor lor.

În weekend mergem la părinți cu Mara. Mama mă întâmpină cu o privire rece.
— Sora-ta a zis că nu vrei să-i dai pătuțul. Ce faci cu el? Îl ții de decor?
Radu intervine:
— E decizia Irinei ce face cu lucrurile ei.
Mama oftează teatral:
— Așa v-am crescut eu? Să vă țineți lucrurile ca zgârciții?

Mara se agață speriată de piciorul meu. Îmi vine să țip, dar mă abțin. În drum spre casă, Radu conduce tăcut. Mara adoarme pe bancheta din spate.

Ajunși acasă, mă privesc în oglindă: ochii roșii, obrajii trași. Unde am dispărut eu? Când am devenit doar o sursă de bunuri pentru ceilalți?

Într-o seară, după ce Mara adoarme devreme, mă așez la masa din bucătărie și scriu un mesaj lung către mama și Alina:
„Vreau să vă ajut mereu când pot. Dar am nevoie și eu de spațiu și liniște în casa mea. Nu pot da tot ce avem doar pentru că suntem familie. Vreau să fiu acolo pentru voi altfel – cu timp, cu sprijin moral sau financiar când pot – dar am nevoie ca voi să-mi respectați deciziile.”

Nu primesc răspuns imediat. Trec zile tensionate în care nimeni nu mă sună. Mă simt vinovată și eliberată în același timp.

Într-o duminică dimineață primesc un mesaj scurt de la mama:
„Bine, mamă. Fiecare cu ale lui.”

Știu că nu va fi ușor să repar relațiile. Dar pentru prima dată simt că am pus o piatră de hotar între mine și lumea care mă trage înapoi.

Stau pe canapea lângă Mara și o privesc cum desenează soarele cu creioane colorate.
Mă întreb: Oare cât din generozitatea noastră vine din iubire și cât din frică? Unde se termină datoria față de familie și unde începe dreptul la propria fericire?