Între datorii și iubire: Povestea mea și a surorii mele, Gabriela

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot! Am rămas fără nimic…

Vocea Gabrielei răsuna în bucătăria mea mică, printre aburii cafelei reci și farfuriile nespălate. Era trecut de ora zece seara, iar eu tocmai mă certasem cu Irina, logodnica mea, pentru că am întârziat la cină. Gabriela stătea pe scaunul de lângă geam, cu palmele strânse în poală și privirea pierdută. M-am așezat lângă ea, încercând să-mi ascund oboseala și frustrarea.

— Gabi, te rog… spune-mi ce s-a întâmplat exact.

— L-am lăsat pe Radu. Nu mai suportam certurile, minciunile… Și acum banca mă sună zilnic pentru ratele la apartament. N-am bani nici de chirie. Am venit la tine pentru că nu mai am unde să mă duc.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Tocmai semnasem precontractul pentru apartamentul meu, după ani de economii și sacrificii. Irina visa la nunta perfectă, iar părinții noștri abia așteptau să devin „bărbat la casa lui”. Dar Gabriela era sora mea mai mare, cea care mă apăra când eram mic și care îmi dădea ultimul corn la școală.

— O să găsim o soluție, i-am spus, încercând să par convingător.

În acea noapte, Irina a dormit pe canapea. Dimineața, m-a privit cu ochii umflați de nesomn.

— Vlad, nu putem să o ținem pe Gabriela aici la nesfârșit. Avem și noi planurile noastre…

— Știu, dar ce vrei să fac? S-o las pe drumuri?

— Nu, dar nici nu vreau să renunțăm la apartament sau la nuntă pentru problemele ei!

M-am simțit prins între două lumi: cea a responsabilităților de frate și cea a bărbatului care vrea să-și întemeieze o familie. Părinții noștri locuiau la țară, într-o casă veche, fără prea multe posibilități. Tata abia se ținea pe picioare după ultimul accident vascular. Mama plângea la telefon de fiecare dată când îi povesteam ceva despre Gabriela.

Gabriela a stat la noi două luni. În fiecare zi își căuta de lucru, dar nimeni nu voia să angajeze o femeie de 38 de ani cu un copil mic și fără experiență recentă. Într-o seară, am găsit-o plângând în baie, cu telefonul în mână.

— Vlad… nu mai pot. M-a sunat Radu. Zice că nu-mi mai dă pensie alimentară dacă nu-l las să-l vadă pe Matei.

— Dar are dreptul să-și vadă copilul…

— Nu vreau să-l vadă! L-a speriat de atâtea ori…

Am simțit cum furia îmi urcă în gât. Am vrut să-l sun pe Radu și să-i spun câteva vorbe „bărbătești”, dar m-am abținut. În schimb, am început să-i dau Gabrielei bani din economiile mele. Încet-încet, fondul pentru avansul apartamentului s-a subțiat. Irina a observat imediat.

— Vlad, tu realizezi că dacă mai continui așa nu mai putem lua apartamentul? Ce facem? Stăm toți trei într-o garsonieră?

— Irina, e sora mea! Nu pot s-o las la greu!

— Și eu ce sunt? Eu nu contez?

Discuțiile astea au devenit tot mai dese. Într-o zi, Irina a plecat la părinții ei și mi-a spus că are nevoie de timp să se gândească dacă mai vrea o viață cu mine.

Gabriela a găsit până la urmă un job prost plătit la un supermarket. Matei mergea la grădiniță cu cheia de gât și venea acasă singur. Într-o seară l-am găsit plângând pe hol:

— Unde e mama? Mi-e foame…

Am încălzit niște supă și l-am ținut în brațe până a adormit. Atunci am realizat cât de greu îi era Gabrielei și cât de mult mă afecta pe mine tot acest haos.

Într-o duminică am mers cu toții la părinți. Tata ne-a privit lung:

— Banii vin și pleacă, dar familia rămâne. Să nu vă certați pentru nimicuri!

Dar ce ușor e să spui asta când nu ai rate de plătit și nici copii flămânzi acasă!

După alte câteva luni, Irina s-a întors acasă cu o singură condiție: să ne mutăm singuri după nuntă și să o ajutăm pe Gabriela doar atât cât putem fără să ne sacrificăm viitorul.

Gabriela a reușit într-un final să-și găsească o garsonieră modestă cu chirie mică. Încet-încet s-a pus pe picioare, dar relația noastră nu a mai fost niciodată la fel. De fiecare dată când vorbim despre bani sau familie, simt un nod în gât și o teamă că orice criză ne-ar putea despărți din nou.

Mă întreb adesea: cât de mult ar trebui să sacrificăm pentru cei dragi? Unde tragem linia între ajutor și autodistrugere? Voi ce ați fi făcut în locul meu?