Între Doi Focuri: Povestea Unei Mame Care Își Pierde Fiica

— Nu pot să cred, Irina! Nici măcar la aniversarea tatălui tău nu poți veni? vocea mea tremura, telefonul aproape îmi aluneca din mână. Era a treia oară când o sunam în acea săptămână, încercând să o conving să vină acasă, măcar pentru câteva ore.

— Mamă, nu pot… Radu are niște probleme la muncă și trebuie să-l ajut. Știi că nu-i place să rămână singur când e stresat. O să-i spun la mulți ani lui tata la telefon, promit.

Am simțit cum mi se strânge inima. Irina nu mai era fata aceea veselă care râdea cu noi la masă, care venea acasă cu brațele pline de flori pentru mine și cu glume pentru tatăl ei. De când s-a măritat cu Radu, parcă s-a schimbat totul. Nu mai venea acasă decât rar, iar când venea, era mereu pe fugă, cu ochii la ceas sau la telefon.

M-am așezat pe marginea patului și am început să plâng în tăcere. Soțul meu, Mihai, a intrat în cameră și m-a privit cu ochii lui blânzi, dar obosiți.

— Las-o, Ana. E viața ei acum. Poate exagerezi tu…

— Nu exagerez! Nu vezi că Radu o controlează? Că nu mai are voie să facă nimic fără el? Nici măcar la ziua ta nu vine!

Mihai a oftat și a dat din umeri. El mereu a fost mai resemnat. Eu însă nu puteam accepta că fiica mea se îndepărtează de noi din cauza unui bărbat care niciodată nu ne-a privit în ochi cum trebuie.

Îmi amintesc prima dată când l-am cunoscut pe Radu. Era politicos, dar rece. Nu părea să-i pese de familie sau de tradiții. La nuntă abia dacă a schimbat două vorbe cu noi. După aceea, totul s-a schimbat: Irina nu mai venea la mesele de duminică, nu mai mergeam împreună la biserică de Paște sau de Crăciun. Mereu avea o scuză: „Radu e obosit”, „Radu are treabă”, „Radu nu se simte bine”.

Prietenii noștri spuneau că trebuie să ne obișnuim: „Așa e când copiii se mărită. Au viața lor.” Dar eu simțeam că e mai mult de atât. Simțeam că Irina nu mai e liberă să fie ea însăși.

Într-o zi, am încercat să vorbesc deschis cu ea. Am invitat-o la o cafea în oraș, fără Radu.

— Irina, spune-mi sincer: ești fericită?

A ezitat o clipă, apoi a zâmbit forțat.

— Da, mamă… doar că… Radu are nevoie de mine. El nu prea are pe nimeni altcineva.

— Dar tu? Tu ai pe cineva? Pe noi ne mai ai?

A lăsat privirea în jos și mi-a spus încet:

— Nu vreau să vă supăr… dar trebuie să fiu acolo pentru el.

Am plecat acasă cu sufletul greu. Nu știam dacă să fiu supărată pe ea sau pe el. Seara i-am povestit lui Mihai totul.

— Poate că exagerezi… Poate chiar îl iubește și vrea să-l ajute.

— Mihai, nu vezi că nu mai are voie să iasă nici măcar la o cafea cu mine fără să-i spună lui?

Timpul a trecut și distanța dintre noi a crescut. La aniversarea lui Mihai am pregătit totul ca pe vremuri: masa plină, rudele adunate, prietenii vechi. Toți au întrebat de Irina. Am dat din umeri și am zâmbit fals.

La un moment dat, telefonul a sunat. Era Irina pe speaker:

— La mulți ani, tata! Îmi pare rău că nu pot fi acolo…

Mihai a zâmbit trist:

— Mulțumesc, fata tatii… Să ai grijă de tine.

După ce am închis telefonul, am simțit cum toată lumea mă privește cu milă sau cu reproș. O mătușă a șoptit:

— Așa-i când îți dai fata după cine nu trebuie…

Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit afară și am început să plâng în hohote.

În zilele următoare am încercat din nou să vorbesc cu Irina. I-am trimis mesaje lungi, i-am spus cât ne dorim să o vedem, cât ne lipsește. Mi-a răspuns scurt: „Mamă, te rog să mă înțelegi.”

Nu știu dacă am greșit undeva ca mamă. Poate am fost prea protectoare sau poate nu am știut să-i dau destul spațiu. Sau poate chiar Radu e problema și Irina nu vede cât de mult o controlează.

Sunt zile în care mă gândesc să merg la ei acasă și să-i spun lui Radu tot ce simt. Alteori mă tem că o voi pierde definitiv pe Irina dacă fac asta.

Mihai încearcă să mă liniștească:

— Las-o, Ana… Poate într-o zi își va da seama singură.

Dar eu nu pot sta cu mâinile în sân și să-mi privesc copilul cum se stinge încet într-o relație care îi taie aripile.

Oare câte mame trăiesc aceeași durere ca mine? Oare câți părinți își pierd copiii din cauza unor alegeri greșite sau a unor oameni nepotriviți? Ce ar trebui să fac? Să lupt pentru fiica mea sau să accept că uneori dragostea înseamnă să-i lași pe cei dragi să plece?