Între două case: Când lucrurile mele devin ale altora

— Ivana, ai văzut blenderul? Nu-l mai găsesc de două zile! vocea lui Vlad răsună din bucătărie, cu o notă de exasperare care mă face să tresar. Mă uit la Mara, care tocmai a adormit în brațele mele, și simt cum un val de vinovăție mă cuprinde. Știu exact unde e blenderul: la sora mea, Camelia, care „l-a împrumutat” săptămâna trecută pentru că „are nevoie urgentă să facă piure pentru băiețelul ei”.

— L-a luat Camelia, îi răspund încet, încercând să nu-mi trădez iritarea. Vlad oftează și se uită la mine cu acea privire pe care o cunosc prea bine: „Iar?”

Nu e prima dată când se întâmplă asta. De fapt, în ultimele luni, casa noastră a devenit un fel de depozit comun pentru toată familia mea. Mama vine și pleacă cu sacoșe pline: „Las niște haine pentru Mara, dar iau și eu niște vase, că am musafiri.” Fratele meu, Radu, apare din senin să caute o bormașină sau un cablu USB. Camelia nu mai întreabă nici măcar dacă poate lua ceva – pur și simplu anunță: „Am nevoie de pătuțul ăla pliant. Îl iau azi.”

La început mi s-a părut firesc. Suntem familie, ne ajutăm. Dar încet-încet am început să simt că nu mai am nimic doar al meu. Când deschid dulapul Mariei și văd că jumătate din haine lipsesc, când caut mixerul și găsesc doar cutia goală, când Vlad mă întreabă pentru a zecea oară unde e ceva ce ar trebui să fie la locul lui… simt că mă sufoc.

Într-o seară, după ce Mara adoarme, Vlad mă ia de mână și mă privește serios:

— Ivana, trebuie să vorbim. Nu mai merge așa. E casa noastră, lucrurile noastre. Nu poți să le dai tuturor tot timpul.

Îi simt frustrarea și știu că are dreptate. Dar cum să le spun alor mei „nu”? Cum să-i refuz pe cei care m-au crescut, pe sora mea care a trecut printr-un divorț urât și se descurcă singură cu doi copii? Cum să-i spun mamei că nu poate lua farfuriile pe care le-a cumpărat chiar ea când m-am mutat la facultate?

— Vlad, nu pot… dacă le spun ceva, o să creadă că nu mai vreau să-i ajut. O să se supere pe mine. Știi cum e mama…

Vlad oftează din nou:

— Dar eu? Dar noi? Nu contează cum ne simțim?

Mă simt prinsă între două lumi: familia în care am crescut și familia pe care mi-am construit-o. Și fiecare zi aduce o nouă cerere, o nouă „împrumutare” care nu se mai întoarce niciodată.

Într-o duminică dimineață, Camelia apare pe neașteptate cu băieții ei. Intră direct în camera Mariei și începe să caute printre jucării.

— Ce faci? întreb încercând să-mi păstrez calmul.

— Uite, iau niște jucării pentru Alex. Are nevoie de ceva nou. Oricum Mara nu se joacă cu ele toate.

Mă uit la ea și simt cum mi se pune un nod în gât.

— Camelia, dar… poate ar fi bine să mă întrebi înainte.

Se oprește din scotocit și mă privește mirată:

— Ivana, suntem surori! Ce rost are să fim așa formaliști?

Nu știu ce să-i răspund. Mă simt vinovată că mă deranjează gestul ei. Mă simt vinovată că nu pot fi mai generoasă. Dar mă simt și furioasă că nimeni nu vede cât de mult mă costă asta.

Seara aceea e momentul în care realizez că trebuie să fac ceva. Îmi adun curajul și îi scriu mamei un mesaj lung în care îi explic că am nevoie ca lucrurile noastre să rămână la noi acasă. Că vreau ca Mara să crească știind ce înseamnă granițele personale și respectul pentru bunurile altora. Că nu pot fi mereu sursa tuturor lucrurilor lipsă din familie.

Răspunsul vine rapid:

„Ivana, nu te-am crescut așa. Familia trebuie să fie mereu acolo una pentru alta.”

Îmi vine să plâng. Îmi vine să renunț la tot ce am spus și să las lucrurile cum au fost mereu. Dar Vlad mă ține de mână și îmi spune:

— Ești puternică. Ai făcut ce trebuia.

Zilele următoare sunt reci. Mama nu mă sună deloc. Camelia îmi trimite un mesaj scurt: „Dacă așa vrei tu…” Radu nu mai trece pe la noi.

Casa e mai liniștită, dar liniștea asta doare. Mă uit la Mara cum se joacă cu păpușa preferată și mă întreb dacă am făcut bine. Dacă nu cumva am rupt ceva ce nu se va mai repara niciodată.

După două săptămâni, mama mă sună într-o dimineață:

— Ivana, vin pe la voi diseară. Putem vorbi?

Când intră pe ușă, are ochii roșii de plâns. Se așază la masă și începe să vorbească despre cât de greu i-a fost după ce tata a murit, despre cum a încercat mereu să țină familia unită prin orice mijloace.

— Poate am greșit că am luat lucruri fără să întreb… dar mi-a fost frică să nu vă pierd pe toți.

O ascult și simt cum mi se rupe inima. Îi spun că nu vreau să ne pierdem, dar vreau ca fiecare dintre noi să aibă spațiul lui, lucrurile lui.

Plângem amândouă. Ne promitem că vom încerca să ne respectăm mai mult.

Camelia vine peste câteva zile cu jucăriile Mariei într-o pungă mare.

— Scuză-mă… n-am vrut să te rănesc. Poate n-am știut niciodată unde e limita.

O îmbrățișez strâns și îi spun că nici eu n-am știut până acum.

Nu știu dacă am rezolvat totul sau dacă rănile astea se vor vindeca vreodată complet. Dar știu că am făcut primul pas spre o familie în care fiecare are dreptul la propriile granițe.

Mă întreb uneori: cât de mult trebuie să dai din tine ca să rămâi parte dintr-o familie fără să te pierzi pe tine însăți? Voi cum ați proceda?