Între două focuri: Confesiunea unei nurori din România

— Nu mai pot, Simona. Nu mai pot să trăiesc doar pentru amintiri, mi-a spus soacra mea, Maria, cu vocea tremurândă la telefon, într-o seară ploioasă de noiembrie. Mă uitam la ceas: era aproape zece. Soțul meu, Radu, dormea deja, obosit după o zi grea la serviciu. Am simțit cum inima mi se strânge și, pentru o clipă, am vrut să închid ochii și să mă prefac că nu aud nimic. Dar Maria era acolo, la capătul firului, așteptând răspunsul meu.

— Ce s-a întâmplat, mamă? am întrebat-o încet, încercând să-mi stăpânesc emoțiile.

— Vreau să-ți spun ceva ce nu am avut curajul să-i spun lui Radu. Am cunoscut pe cineva. Nu vreau să trăiesc singură până la sfârșitul vieții. Dar știu că el nu va înțelege niciodată…

Am rămas fără cuvinte. Maria era văduvă de trei ani. De când murise socrul meu, Ion, casa lor din satul Fundeni devenise un muzeu al tăcerii și al durerii. Maria venea des la noi în București, dar niciodată nu am văzut-o atât de vulnerabilă.

— Mamă, ai dreptul la fericire. Dar… știi cum e Radu. Nu va accepta ușor.

— De asta te sun pe tine. Nu vreau să-l pierd pe el, dar nici să mă pierd pe mine.

Am închis telefonul cu promisiunea că voi vorbi eu cu Radu. Noaptea aceea nu am dormit deloc. Îmi aminteam cum Maria mă ajutase când eram însărcinată cu Vlad, băiețelul nostru de șase ani. Cum îmi aducea ciorbă caldă și mă mângâia pe frunte când plângeam de frică și oboseală. Cum râdeam împreună la poveștile din tinerețea ei. O iubeam ca pe mama mea.

Dimineața, la micul dejun, am încercat să deschid subiectul cu Radu.

— Radu, ai vorbit recent cu mama ta?

— Nu prea… De ce? S-a întâmplat ceva?

— Cred că ar trebui să mergem la ea weekendul ăsta. Pare cam tristă.

Radu a ridicat din umeri.

— E normal să fie tristă, Simona! Tata nu mai e… Ce vrei să fac?

Am simțit un nod în gât. Nu puteam să-i spun direct. Am lăsat timpul să treacă, dar Maria insista tot mai mult. Într-o seară, după ce Vlad a adormit, am prins curaj.

— Radu… Mama ta vrea să vorbească serios cu tine. E important.

— Ce poate fi atât de important? S-a îmbolnăvit?

— Nu… Dar… A cunoscut pe cineva. Vrea să-și refacă viața.

Radu a izbucnit:

— Ce prostii sunt astea?! Tata abia a murit! Cum poate să se gândească la alt bărbat? Ce-o să zică lumea în sat? Ce-o să zică rudele?

— Radu! Nu e vorba despre lume! E vorba despre ea! Despre sufletul ei!

A urmat o ceartă cum nu mai avusesem niciodată. Radu era furios, rănit și dezamăgit. Eu eram prinsă între două iubiri: cea pentru el și cea pentru Maria.

Zilele au trecut greu. Maria mă suna aproape zilnic, plângând sau tăcând lung la telefon. Radu refuza orice discuție despre subiect. Vlad simțea tensiunea din casă și mă întreba mereu de ce tata e supărat.

Într-un final, am decis să merg singură la Fundeni. Maria m-a primit cu ochii roșii de plâns.

— Simona, dacă nu pot fi eu însămi nici acum, după atâta suferință… atunci când?

Am îmbrățișat-o strâns și am plâns împreună. Mi-a povestit despre Gheorghe, un văduv din satul vecin, care îi aducea flori de câmp și îi povestea despre tinerețe. Nu era o iubire nebună, ci o alinare între doi oameni răniți de viață.

Când m-am întors acasă, l-am găsit pe Radu privind vechiul album de familie.

— Tata ar fi fost dezamăgit… a spus el încet.

— Sau poate ar fi vrut ca mama ta să fie fericită… am răspuns eu.

A urmat o tăcere grea. În acea noapte, Radu s-a dus la Fundeni fără să-mi spună nimic. S-au certat ore întregi — vecinii au auzit țipete și lacrimi. Dar dimineața, când s-a întors acasă, avea ochii roșii și vocea stinsă:

— Nu pot încă să accept… dar nici nu pot s-o opresc.

Au trecut luni până când familia noastră s-a liniștit cât de cât. Maria și Gheorghe au început să se vadă deschis; satul a bârfit mult timp, dar încet-încet lumea s-a obișnuit cu ideea. Radu încă poartă în suflet o rană pe care nu știu dacă timpul o va vindeca vreodată.

Eu? Am învățat că iubirea nu are vârstă și că fiecare are dreptul la fericire — chiar dacă asta înseamnă să sfidezi tradițiile sau așteptările celor dragi.

Oare câți dintre noi avem curajul să ne urmăm inima atunci când toți ceilalți ne condamnă? Sau poate adevărata iubire înseamnă să-i lași pe cei dragi să fie ei înșiși?